Nu numai cei care muncesc din greu şi au de înfruntat multe îşi pierd cumpătul, se afundă înlăuntrul lor şi devin nefericiţi când Dumnezeu rânduieşte astfel încât să-i sfinţească, ci şi aceia care au de-a face cu sinele lor şi se lasă în seama acestuia luaţi de val.

Dar iată, Dumnezeu pentru unii iconomiseşte într-un fel lucrurile, pentru alţii în alt fel. Sădeşte în ei elemente, dacă vreţi spuneţi-le gene, care pe unul îl face melancolic, pe altul îl face agresiv, pe altul îl face să se simtă inferior, pe altul îl face să fie confuz, pe altul furios şi pe altul nervos. Şi pentru că omul nu face lucrurile corect cum ar trebui să le facă, se afundă, îl macină văicăreala, este veşnic nemulţumit, iar nevoinţa lui nu este nici adevărată şi nici justă.

Din câte cunosc, foarte puţini sunt cei care se acceptă, pe deplin, aşa cum sunt: „Acesta sunt!”. Omul poate fi ajutat, oarecum, şi de psihologie, pentru a se împăca cu sinele său. Numai că psihologia nu are nimic important de adăugat pentru depăşirea stărilor şi pentru transformarea omului întru Hristos. Îl ajută doar să înţeleagă puţin mai bine, să-şi accepte starea şi să spună: „Sufletul meu, temniţa mea! Aceasta este temniţa mea! Aceasta este taina mea! Aceştia sunt torţionarii mei, aceştia sunt călăii mei! Aici mă voi martiriza şi mă voi chinui!”. Însă nu în mod pasiv. Pentru că, oricât de căzut ar fi omul, şi oricât ar fi de influenţat din interior sau din exterior, este creat astfel de Dumnezeu, încât să poată spună: „Nu! Nu mă voi afunda, nu mă voi încredinţa, nu voi face hatârul altcuiva!”, adică, al stărilor care exist înlăuntrul lui. Omul îşi va trăi temniţa şi martirajul său.

Martiraj şi temniţă este atunci când reacţionezi activ, nu când te laşi în voia sorţii. Când ai reacţie. Prin reacţie activă, stările lăuntrice pot deveni şi mai sălbatice, întocmai vrăjmaşilor care au propus unui mucenic să tămâieze idolii şi acela a spus: „nu”. L-au pus să se lepede de Hristos şi acela a zis „nu” şi s-au sălbăticit şi mai mult, s-au înrăit şi mai tare. Paradoxal, mucenicilor nu le-a fost teamă de sălbăticia vrăjmaşilor. Să ţinem bine seama de acestea.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantină, București, 2009, p. 75-76)