Dragostea este un sentiment uimitor, însă ea nu este numai un sentiment, ea este o stare a întregii ființe. Dragostea începe în clipa când văd în fața mea un om și străvăd adâncurile lui, când văd deodată esența lui. Bineînțeles, când spun: "eu văd",  asta nu înseamnă: "pătrund cu mintea" sau "pătrund cu mintea" sau "văd cu ochii", ci "pătrund cu toată ființa mea". Dacă este îngăduit să facem o comparație, în același fel se poate spune că pătrund frumusețea - de pildă, frumusețea muzicii, frumusețea naturii, frumusețea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în fața mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamația: "Doamne! Cât e de minunat!" Taina iubirii față de om începe în clipa când ne uităm la el fără dorința de a-l poseda, fără dorința de a stăpâni asupra lui, fără dorința de a ne folosi în vreun fel de darurile sau de personalitatea lui, ci doar privim și ne minunăm frumusețea care ni s-a descoperit.

( Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2009, pp. 57-58)