Cele șapte Laude bisericești

 

Liturgiştii ortodocşi pun de obicei numărul acesta simbolic în legătură şi cu cele şapte daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viaţa religioasă creştină, ca un dar sau o roadă a Sfântului Duh: „Vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul”, zice Sfântul Simeon al Tesalonicului.

Biserica aduce prinosul său de slăvire, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, printr-o serie de slujbe care se săvârşesc în fiecare zi (în mănăstiri şi catedrale) sau cel puţin la fiecare sărbătoare (în bisericile de enorie) şi care se numesc în general, cu un termen consacrat, cele şapte Laude. Ele sunt următoarele:

1. Vecernia (slujba de seară);

2. Pavecerniţa sau După-cinarea (rugăciunea de după cină sau dinainte de culcare);

3. Polunoşniţa sau Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopţii);

4. Utrenia (slujba de dimineaţă) (cu Ceasul I);

5. Ceasul III;

6. Ceasul VI;

7. Ceasul IX

Şirul lor începe cu Vecernia, adică slujba de seară, pentru că, precum am văzut, Biserica creştină a moştenit din Vechiul Testament, între altele, şi tradiţia de a socoti începutul zilei liturgice sau bisericeşti nu de la miezul nopţii, ca în viaţa civilă, ci cu seara. De aceea, în Mineie, Octoih, Triod şi Penticostar, lauda liturgică a fiecărui sfânt sau a fiecărei zile bisericeşti începe cu slujba de seară, deci cu Vecernia.

De ce li se spune acestor slujbe cele şapte Laude? Ele sunt de fapt opt, dar Utrenia şi Ceasul I se socotesc de obicei amândouă ca o singură Laudă, astfel încât ele rămân şapte. De aceea Ceasul I se citeşte totdeauna îndată după Utrenie, înainte de otpustul acesteia şi fără binecuvântarea obișnuită de la început. Ceasurile, în număr de patru (I, III, VI, IX), marchează principalele momente (ceasuri) ale zilei.

De ce s-a fixat numărul Laudelor zilnice la şapte? Se ştie că la vechile popoare din Orientul apropiat, ca asiro-babilonienii, şi apoi şi la evrei, numărul şapte juca un rol însemnat, ca simbol în viaţa religioasă. Astfel, zilele creaţiei lumii erau socotite şapte (Ieşire 31, 15-17). Șapte zile avea şi săptămâna (erau şi săptămâni de luni şi de ani, conform Levitic 25, 3-12). Șapte braţe avea sfeşnicul din Cortul Mărturiei şi şapte candele ardeau deasupra, ca simbol al plinătăţii dumnezeieşti (Ieșire 25, 31). Șapte zile stăteau pâinile punerii înainte la altar, şapte zile ţinea sărbătoarea Paştilor sau Azimile (Levitic 23, 4). De la evrei a moştenit şi Biserica Creştină numărul de şapte al slujbelor sau momentelor din zi, în care ea se simte îndatorată să-şi aducă aminte de Dumnezeu, să-L slăvească, să-I mulţumească şi să I se roage, după cuvântul psalmistului: „De şapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte” (Psalmi 118, 164).

Liturgiştii ortodocşi pun de obicei numărul acesta simbolic în legătură şi cu cele şapte daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viaţa religioasă creştină, ca un dar sau o roadă a Sfântului Duh: „Vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul”, zice Sfântul Simeon al Tesalonicului, referindu-se la spusele Sfântului Apostol Pavel: „Însuşi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Basilica, București, 2016, pp. 36-38)

De la același autor

Ultimele din categorie