Slujba Pavecerniței și intrarea ei în uzul cultului

Pe la anul 360, Pavecerniţa se adăugase ca a şaptea Laudă la programul celor şase momente de rugăciune zilnică a sihaştrilor din Pont, adunaţi în jurul Sfântului Vasile cel Mare. Puţin mai târziu, Sfântul Ioan Gură de Aur se pare că se referă la acelaşi lucru, vorbind despre viaţa monahilor din vremea sa. După ce enumeră slujbele zilnice, el adaugă: „După Vecernie, stând puţin, sau mai bine zis încheind totul cu imne, se culcă fiecare pe aşternutul său de paie”.

Slujba Pavecerniţei s-a dezvoltat din rugăciunea de mulţumire pe care credincioşii o aduceau lui Dumnezeu, în particular, înainte de culcare, încă din primele trei secole ale istoriei creştine, precum se vede din recomandarea pe care o face Clement Alexandrinul în secolul al III-lea: „E sfânt lucru să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, înainte de a merge la culcare, căci ne-am bucurat de bunătatea şi iubirea Lui de oameni, încât să mergem la somn cu Dumnezeu în suflet”. La începutul secolului al IV-lea, Eusebiu al Cezareei vorbeşte de a şaptea laudă zilnică de rugăciune, care se săvârşea între masa de seară şi culcare.

Se pare, însă, că până în a doua jumătate a secolului al IV-lea Pavecerniţa nu făcea încă parte din programul zilnic, oficial şi obligatoriu de rugăciune al Bisericii. Consacrarea ei definitivă ca slujbă zilnică a serviciului divin, cu o rânduială stabilă, a avut loc în comunitatea monahală organizată de Sfântul Vasile cel Mare în pustietatea Pontului, pentru care el a scris, între anii 358-362, Regulile monahale mari, unde aflăm şi cele mai vechi menţiuni despre rânduiala unei astfel de slujbe. În Regula 37, Sfântul Vasile vorbeşte despre o slujbă intermediară, care se oficia între Vecernie şi Miezonoptică, la începutul nopţii, când se citea printre altele şi Psalmul 90, prezent și astăzi în rânduiala Pavecerniței Mari, în care se cerea lui Dumnezeu o noapte paşnică şi fără prihană.

Se poate spune, deci, că pe la anul 360 Pavecerniţa se adăugase ca a şaptea Laudă la programul celor şase momente de rugăciune zilnică a sihaştrilor din Pont, adunaţi în jurul Sfântului Vasile cel Mare. Puţin mai târziu, Sfântul Ioan Gură de Aur se pare că se referă la acelaşi lucru, vorbind despre viaţa monahilor din vremea sa. După ce enumeră slujbele zilnice, el adaugă: „După Vecernie, stând puţin, sau mai bine zis încheind totul cu imne, se culcă fiecare pe aşternutul său de paie”.

În Apus, Pavecerniţa a fost consacrată oficial în oficiul mănăstiresc abia în secolul al VI-lea, prin regulile monahale ale lui Benedict de Nursia (543), stabilind şi rânduiala ei din vremea aceea. Dar şi aici, rugăciunea dinainte de culcare era practicată în pietatea particulară a monahilor şi a credincioşilor cu mult înainte, ea fiind recomandată, de exemplu, de către Sfântul Ambrozie al Milanului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea.

Iniţial, a existat o rânduiala unică a Pavecerniţei, şi anume cea numită azi Pavecerniţa Mare, singura de care pomeneşte Tipicul cel Mare al Sfântului Sava. Pavecernița Mică a luat naştere, probabil, prin secolul al XIII-lea, ca o prescurtare a celei mari, Pavecerniţa Mare rămânând rezervată numai pentru vremea Postului Mare, aşa cum o prezintă Simeon al Tesalonicului, în prima jumătate a secolului al XV-lea.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Basilica, București, 2016, pp. 112-115)

De la același autor

Ultimele din categorie