Text și context

Din suita de sfaturi pe care Mântuitorul le oferă atât celor care sunt de față, cât și ucenicilor, face parte și pasajul pe care-l avem în vedere. El se concentrează în jurul unui dialog. Al unui tânăr bogat cu Învățătorul. Relatări paralele vin să ofere informații utile. Să insiste asupra faptului că, în ciuda polemicii, tânărul cu pricina a plăcut Învățătorului. S-a bucurat deopotrivă de atenția și de tristețea Sa. De cea din urmă pentru că nu a fost capabil să se folosească, așa cum se cuvine, de învățăturile Sale.

Învățătorul bun și viața veșnică

Dialogul dintre cei doi debutează într-un mod cam abrupt ce-i drept. Cu o formulare de-a dreptul pleonastică și o întrebare extrem de directă. Tânărul I se adresează cu apelativul „bunule Învățător”. Greșește din start. Căci ce învățător e rău? Cui i se recunoaște un astfel de titlu, fără a se subînțelege din aceasta că este și bun? De aceea, Iisus ține să-l corecteze. Se folosește de moment și pentru a arăta că, în realitate, a adus în mod involuntar o prețioasă mărturie. Cu privire la divinitatea Sa. În această cheie trebuie înțelese cuvintele, adresate pe un aparent ton de mustrare: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu”.

Momentul introductiv e urmat de o întrebare. Directă și inocentă, într-un fel. Tânărul e curios ce trebuie să facă spre a moșteni viața veșnică. Nu are preocupări mundane. Nu e îngrijorat cu privire la chestiuni mărunte. Țintește sus. Răspunsul e sub nasul său. Fiul lui Dumnezeu ține să-i arate acest lucru: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”, îi spune. Apoi, oferă chiar lămuriri suplimentare. Îi prezintă aceste porunci. Omul e mulțumit de răspuns. Se regăsește în cele ce i se spun. E bucuros că se încadrează în paradigmă. Ține să-I împărtășească și interlocutorului acest fapt: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?”.

Întrucât dă senzația că ar fi capabil să se pună în slujba unor standarde mai înalte decât cele deja enunțate, primește și răspuns. I se cere să-și vândă tot avutul și să-I urmeze celui care-I stă înainte. I se promite că va avea comoară în Cer. Răspunsul îl întristează. Avuțiile lumești îl făceau incapabil de o astfel de performanță. Ca atare, va pleca întristat. 

Întristarea Învățătorului

Starea sa de spirit se va răsfrânge și asupra Învățătorului. Acesta va exclama trist: „Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”. Cuvintele Sale exprimă o tristețe greu de descris. Omul avea un fond sufletesc bun. Atât s-a putut, cum ar zice românul. Și totuși, cu și alături de Dumnezeu, se putea și mai mult. Cuvintele Lui îi îngrijorează și pe ucenici. Conștienți de înălțimea standardului pomenit, întreabă cine se mai poate mântui în astfel de condiții. Răspunsul e de-a dreptul încurajator: „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.

În loc de concluzii

Trebuie să recunoaștem că pericopa celei de-a douăsprezecea duminici după Rusalii e una incomodă omului contemporan. Căci, într-o formă sau alta, fiecăruia dintre noi ne-ar veni greu, dacă ne-am găsi în postura tânărului cu pricina, să renunțăm la toate. Fără această renunțare, ne-am simți, de bună seamă stingheriți, în fața unui Hristos care este, în logica materialismului, „sărac”. În fond, Evanghelia vine să ne vorbească despre adevărata bogăție. Despre cum ne putem îmbogăți în Domnul. Despre prioritatea imaterialului în fața celor lumești. Poate că nu ar fi rău ca, așa cum ne străduim să adunăm, puțin câte puțin, felurite avuții în lumea aceasta, să fim constanți în a ne aduna comoară în Cer. Eforturile noastre nu ar rămâne, de bună seamă, fără răsplată. Îndrăzniți!