Adesea i se dădeau Fericitei Xenia, „pentru rugăciuni”, mari sume de bani; ar fi putut să strângă sume imense, dar niciodată nu lua mai mult de o copeică. „Daţi-mi ţarul pe cal”, spunea ea. „Ţarul pe cal” era vechea copeică din aramă cu imaginea călăreţului. Cerând totdeauna o copeică, Fericita Xenia nu lua niciodată mai mult, ci cel mai mult două copeici.

Odată, s-a întâmplat ca un băcan să-i dea Fericitei Xenia, fără ca ea să observe, câteva monede de aur. Ieşind din băcănie, pe stradă, şi descoperind că i se dăduseră mai mult decât ceruse ea, adică mai mult de o copeică, se întoarse în băcănie şi ceru o copeică. „Nu-mi trebuie mai mult”, răspundea ea la rugămintea unora de a primi măcar câteva ruble. (...)

S-a întâmplat ca un om care primise câteva copeici de la Fericita Xenia să devină curând un om bogat. Lui N. Jivatov i s-a povestit despre milionari deveniţi săraci, lipiţi pământului, şi despre săraci deveniţi milionari. Cei sărăciţi erau aceia care refuzaseră să-i dăruiască Fericitei Xenia „copeica”.

Locuitorii bătrâni din piaţa „Satului” îşi aminteau cum Fericita Xenia, dându-i unui sărac „ţarul călare pe cal” (copeica), îi spuse: „Vei galopa departe cu el...” şi, într-adevăr, acel sărman se îmbogăţi.

(Sfânta Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos, traducere de Prof. Elena Călin Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 50-52)