Originea Tedeumului trebuie căutată în vechea doxologie, adică în imnul de laudă al îngerilor la Naşterea Domnului („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”), al cărui text îl găsim în Sfânta Scriptură (Luca 2, 14). După modelul acestui imn, întrebuinţat în cultul creştin încă din cea mai adâncă vechime, s-au compus cu timpul alte imne similare, sub diverse forme şi denumiri (stihiri, tropare, condace, canoane), spre a exprima lauda şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu, Sfintei Fecioare ori diferiţilor sfinţi. Acestea se intercalau în rânduiala serviciilor divine zilnice, mai ales la Vecernie şi la Utrenie, devenind cu timpul părţi componente ale rânduielilor acestor sfinte slujbe.

Unul dintre aceste imne este şi Te Deum laudamus, care a dat numele său slujbei de care ne ocupăm. Este unul dintre cele mai vechi imne creştine, dar asupra vechimii, originii şi paternităţii lui, istoricii literaturii creştine şi liturgiştii nu sunt încă de acord, exprimând cele mai diverse păreri în această privinţă, unii atribuindu-l Sfântului Ambrozie cel Mare, iar alții Sfântului Niceta de Remesiana. Dar acest imn, în forma lui dezvoltată de azi, constituie rezultatul unei lungi evoluţii.

În Biserica Ortodoxă Română se compuneau mai de mult (sec. XVI) rugăciuni de cerere sub formă de canoane şi stihiri, adresate lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi altor sfinţi, la diferite momente din viaţa creştină. În vremea mai nouă, în Biserica Ortodoxă Română s-a simţit nevoia de a se alcătui chiar slujbe întregi, de sine stătătoare, pentru a da glas sentimentelor de recunoştinţă, de slăvire şi mulţumire ale credincioşilor izolaţi ori ale obştii religioase (Bisericii întregi), faţă de Dumnezeu, în diferite prilejuri şi împrejurări cu caracter festiv, comemorativ ori jubiliar din viaţa lor casnică, gospodărească ori religioasă. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, diferiţi ierarhi români au tipărit, pentru folosinţa eparhiilor lor, cărţi de ritual cuprinzând mai multe slujbe de acest fel, adunate la un loc sub titlul de Tedeum, întrebuinţat atunci pentru prima dată în acest sens. În 1879 se tipăreşte prima ediţie completă şi oficială a acestei cărţi, pentru uzul întregii Biserici Ortodoxe Române.

Tedeumurile sunt concepute şi practicate ca slujbe aduse din partea întregii obşti religioase, fiind totdeauna adresate lui Dumnezeu, iar în conţinutul lor, cu excepţia câtorva Tedeumuri, predomină nota euharistică şi doxologică, adică exprimarea sentimentelor de recunoştinţă şi de mulţumire, de laudă şi de preamărire.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 380-382)