Pe 3 decembrie s-au împlinit șapte ani de la mutarea la cele veșnice a renumitului tenor român Corneliu Fânățeanu. Pentru că am avut bucuria și privilegiu să-l cunosc, voiesc a vă face părtași la câteva aspecte din existența sa pilduitoare. Se întâmpla cu peste un deceniu în urmă. Un absolvent al Facultăţii de Teologie din Iaşi, aspirând să-şi aprofundeze studiile muzicale, a intenţionat să urmeze Conservatorul din Bucureşti. Dorind să consult nişte păreri avizate, am rugat pe doi oameni deosebiţi, tenorul Vlad Miriţă şi baritonul Iordache Basalic, artişti de seamă ai Operei bucureştene, să mă sprijine în acest sens. Dânşii m-au îndrumat la fostul lor profesor, maestrul Corneliu Fânăţeanu. Domnia sa le-a purtat paşii prin lumea fascinantă a muzicii, ajutându-i să se consacre pe scena lirică românească. Aşa am ajuns să-l cunosc pe charismaticul om, rugându-l să ia sub aripa-i ocrotitoare încă un ucenic, spre a-l face şi pe el un dibaci mânuitor al armoniilor sonore. Am bătut emoţionat la uşa maestrului: urma să stau în faţa uneia dintre figurile emblematice ale artei sunetelor, director artistic al Operei Naţionale din Bucureşti, ataşat cultural al Ambasadei României în Italia, profesor de canto. Cu o frumoasă voce de tenor liric, a realizat creaţii de neuitat în marile titluri din repertoriul de operă precum Don Giovanni, Flautul fermecat, Faust, Don Carlo, Freischutz, La traviata, Rigoletto, Tosca, Evgheni Oneghin, Andrea Chenier şi foarte multe altele, până la Walkyria, ultima sa premieră. Nu au lipsit din repertoriul său operele româneşti şi câteva operete, precum şi multe lieduri şi creaţii vocal-simfonice.

Aflând despre toată această impresionantă carieră artistică, m-am înfățișat la reședința maestrului cu bucurie, dar și cu o negrăită emoție. O voce distinctă, cu un timbru cald, binevoitor, mi-a răspuns din spatele uşii, poftindu-mă să intru. Înfăţişarea nu era aşa cum mi-o închipuisem: un bătrânel având o căutătură ageră, cu chipul senin, plin de lumină, mă privea cu bunăvoinţă dintr-un cărucior cu rotile, oprit în faţa unui frumoase pianine. Imaginea m-a impresionat profund. Aş putea spune că m-am întâlnit cu un tânăr de vârsta a treia, deoarece stânjenitoarea suferinţă fizică n-a reuşit să-i răpească vivacitatea şi jovialitatea. Deşi imobilizat în scaunul rulant, maestrul nu contenea să dăruiască învăţăceilor din preaplinul iscusinţei sale. Studenţi la Conservator, la Teologie, preoţi, chiar ierarhi s-au bucurat de profesionalismul şi inegalabila-i artă de pedagog. Nu a încetat să se pună în slujba aproapelui, chiar şi atunci când suferinţa fizică i-ar fi îngăduit să-şi ia o pauză. Nu! Nu ar fi avut linişte. De aceea, a continuat să lupte cu boala, cu prejudecăţile altora, picurând în sufletele ucenicilor săi valori nepieritoare, transformând boala într-o cruce a suferinţei şi răbdării deplin asumate, care l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu şi de semeni.

Acest aspect m-a făcut să-l preţuiesc, el devenind astfel un om drag sufletului meu; vizitându-l ori sunându-l, fiecare întrevedere cu dânsul se transforma într-o veritabilă sărbătoare a frumosului şi înţelepciunii. Odată m-a întrebat dacă nu doresc să-i devin şi eu elev, explicându-mi cât de mult contează pentru un preot nu doar să cânte, ci şi să vorbească în mod corect. Chiar în acea zi am făcut câteva exerciţii de antrenament vocal; mi-a dăruit înţelepte sfaturi, pe care nu le voi uita. Mă tânguiesc, însă, că nu am continuat lecţiile. Îmi amintesc că într-una din zile m-a provocat la o discuţie, zicându-mi: „Părinte, muzica-i un dat al omului. Prin muzică el slăveşte pe Dumnezeu”. Ajuns acasă, m-am apucat de răsfoit Sfânta Scriptură, dar nu am găsit nicăieri vreo dovadă că omul ar fi învăţat să cânte de la cineva. În cartea Facere, capitolul IV, versetul 21, este consemnat doar Iubal, (descendent din tribul lui Cain) ca fiind „tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi”. Dar arta cântului cine i-a „predat-o” omului? Avea dreptate maestrul, mi-am zis, este un dar de la Dumnezeu. Omul, într-o atemporală fraternitate cu îngerii în Rai, a învăţat de la ei să cânte, căci lor, îngerilor, li s-a dat să cânte, să-L laude pe Dumnezeu. Atunci când omul cântă şi, prin cânt, Îl slăveşte pe Creator, aducând bucurie şi pace în sufletele semenilor, cu adevărat imită lucrarea îngerească. Asta a făcut şi maestrul Corneliu Fânăţeanu: şi-a dedicat existenţa cântului, imitându-i pe îngeri. A preschimbat scena într-un altar de jertfă al vieţii şi slujirii sale, neuitând nici o clipă că Îi datorează totul lui Dumnezeu. Îl iubea pe Domnul într-un mod aparte. Avea nevoie să-I simtă prezenţa foarte aproape. De aceea, printre cliturile de cărţi ordonat rânduite în rafturile odăii, multe icoane împodobeau nu doar biblioteca, ci şi întreaga locuinţă.

La data de 3 decembrie 2014, maestrul Corneliu Fânățeanu şi-a început cel mai lung turneu. După o scurtă şi intensă suferinţă, tenorul cu vocea atât de specială s-a stins în cel de-al 81-lea an al petrecerii sale pământeşti. Reîntors la Cluj, acolo unde, prin anii 1960, a absolvit Conservatorul şi a debutat pe scena Operei locale, octogenarul artist s-a grăbit să-L întâlnească pe Dumnezeu, în Care credea cu toată fiinţa, dar şi ca să asculte cântările îngerilor. Într-o capelă îngheţată, trupu-i neînsufleţit, îngropat într-un morman de coroane şi jerbe, aştepta să fie coborât în lacomul pământ, iar sufletul său să-şi înceapă călătoria către Cer. Înconjurat de familie, prieteni, de unii din foştii ucenici, distinsul pedagog şi inegalabilul artist îşi încheia rolul în această lume, urmând a se înfăţişa înaintea Preamilostivului Dumnezeu, spre a-şi primi răsplata trudnicei activităţi în slujba cântului şi a frumosului, caracterizată printr-un ataşament nedezminţit faţă de neamul românesc şi valorile lui eterne, pe care le-a slujit cu dorinţa de a le lăsa moştenire viitorimii.