În prima zi din octombrie se reunesc mai multe sărbători. Precum roiurile de frunze îngălbenite ale molaticei toamne, ele se ghemuiesc sub călcâiele timpului ce se deapănă. În primul rând, serbăm Acoperământul Maicii Domnului – în amintirea minunii petrecute la 1 octombrie 911 în Biserica Vlaherne din Constantinopul, când Sfântul Andrei și Epifanie au văzut-o pe Maica Domnului, după o noapte întreagă de priveghere, cum acoperea cu Sfântul ei omofor poporul care stătea la rugăciune în biserică. Apoi, la 1 octombrie serbăm în calendarul ortodox, pe lângă alți sfinți, pe Cuviosul Roman Melodul, trăitor în veacul al VI-lea care, potrivit sinaxarului, în noaptea Crăciunului, pe când dormea, a primit de la Maica Domnului o foaie de hârtie spre mâncare, prin care s-a înțelepțit și a început a compune cântări de laudă lui Dumnezeu, sfinților Săi, dar și Maicii Domnului.

De mai bine de patru decenii, tot la început de brumărel s-a statornicit Ziua Internațională a Muzicii, în urma deciziei luate de către Consiliul Muzical Internațional, for în cadrul UNESCO, la propunerea lui Yehudi Menuhin, celebru violonist și dirijor american, ucenic devotat genialului nostru român George Enescu. O fi știind maestrul Menuhin de sărbătoarea dedicată Maicii Domnului sau de proslăvirea sfântului muzician Roman Melodul de la începutul lui octombrie? Bănuiesc că nu! Decizia lui tind să cred că a fost însă una inspirată. Aşadar, în aceeaşi zi, o sărbătoare dragă închinată Maicii Domnului, un sfânt care a compus cântări Preasfintei Fecioare Maria, dar și o celebrare laică dedicată muzicii sau rolului ei în formarea noastră spirituală şi culturală.

Pe bună dreptate, se pune întrebarea: e coincidență sau providență? Toate cele trei sărbători ale începutului de octombrie au ceva în comun: muzica. Maicii Domnului i-au fost închinate cele mai alese compoziții muzicale, Sfântul Roman Melodul a compus muzică prin care a preaslăvit pe Dumnezeu și pe sfinții Lui, iar fixarea unei zile speciale muzicii are rolul de a conștientiza umanitatea de rolul important pe care îl are muzica în viața noastră – căci ea reprezintă vorbire mondială și modalitate de comunicare a tuturor oamenilor, indiferent de timp, spațiu, proveniență socială, culturală și economică. Dintotdeauna muzica a fascinat, căci omul, în structura lui primordială, este o ființă muzicală. Spunea cineva foarte frumos că omul, într-o atemporală fraternitate cu îngerii în Rai, a învățat să cânte de la ei, căci îndeletnicirea de căpătâi a puterilor cerești este să preaslăvească pe Dumnezeu. Prin cântare el se aseamănă îngerilor, căci încearcă prin muzică să aducă slăvire Creatorului său. Dacă am privi în istoria tuturor popoarelor, am găsi fără tăgadă un lucru comun, muzica, fapt care l-a determinat pe marele gânditor al Antichității, Platon, să afirme: „Muzica este o lege morală; ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt imaginaţiei, înălţând spre tot ceea ce este bun, drept şi frumos. Are o formă nevăzută, dar uimitoare, veşnică”.

De-a lungul timpului, muzica a căpătat forme cu totul deosebite, născându-se genuri muzicale care au împăcat preferințele multor categorii de persoane: blues, jazz, muzica ambientală, muzică clasică, muzică dance, latino, reggae, pop și multe alte forme mai moderne, acestea din urmă reprezentând și chiar vorbind despre momentele de criză spirituală și culturală care pândesc astăzi umanitatea. Pe măsură ce ne dezvoltăm, iar generaţiile se perindă pe portativul istoriei, preferinţele muzicale ale omului se pot schimba. Unele piese din muzica modernă de azi, pe care unii le consideră disonante, pot ajunge încântătoare pentru oamenii de mâine, la fel cum poate că o compoziție muzicală neprețuită în trecut astăzi cunoaște gloria. Cu toate acestea, există totuşi un gen de muzică care dăinuie fără ca să „îmbătrânească”. Este muzica noastră bisericească. Despre acest gen de muzică aş vrea să fac vorbire aici.

Fiecare dintre noi iubeşte un anumit gen de muzică şi, influenţaţi de aceasta, tindem să credem, uneori eronat, că respectiva muzică este cea mai bună, că exprimă cel mai fidel trăirile umane. Daţi-mi voie să cred şi să mărturisesc că muzica noastră bisericească este cea mai autentică muzică care redă în mod plenar fondul sonor al profunzimilor umane. Având toată preţuirea pentru creaţii muzicale de o rară sensibilitate şi frumuseţe, totuşi nu cred că poate exista o muzică mai măiestrită, mai încântătoare, decât cea care îl preamăreşte pe Dumnezeu. Aşadar, sensul cel mai înalt posibil al muzicii este atunci când aceasta reuşeşte să stabilească punţi de comunicare a omului cu Cel care L-a creat, când realizează o emoționantă și mult așteptată întâlnire dintre om și Prototipul său. De multe ori cuvintele, stihurile nu pot să redea deplin emoţia şi tainele credinţei. Or, tocmai aici intervine salvator muzica bisericească. Ea îl poartă pe om dincolo de sensurile limitate ale acestei lumi, făcându-l să guste din tainele dumnezeirii. De aceea, cântarea bisericească însoţeşte şi însufleţeşte toată viaţa liturgică a Bisericii, devenind „purtătorul de cuvânt” al rugăciunilor înălţate către Dumnezeu sau limba cu care omul vine să-L întâmpine pe Dumnezeu, fiind totodată şi ofrandă plăcută Domnului, dar și o expresie a sufletului credincios şi evlavios. Într-un cuvânt, muzica bisericească reprezintă lumina credinţei izvorâtă din armonii sonore.