„La Spovedanie nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut”

Dacă vom înlocui problema păcatelor la Taina Spovedaniei cu problema împăcării, vom observa că o  greșeală este mare doar în măsura în care ea ne-a îndepărtat pe noi de Dumnezeu. Și mai presus de greșelile săvârșite contează cele bune pe care nu le-am făcut, faptul că I-am înșelat lui Dumnezeu așteptările, că puteam să fim mai frumoși, mai buni, mai mult împreună cu El - și n-am fost, scuzându-ne că avem altele de făcut. Vă invităm să lecturați partea a doua a abordării Tainei Sfintei Spovedanii pe care ne-o propune  protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna.

„Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa?”

Personal, consider că două sunt întrebările la care ar trebui să răspundă cineva înainte să vină la Spovedanie. Prima: ce crezi că te ține pe tine pe loc și nu te lasă să alergi către Dumnezeu cu brațele deschise, asemeni unui copil către tatăl lui?

A doua întrebare: dacă Hristos ar veni aici, acum, în fața ta, ce crezi că te-ar face să-ți pleci rușinat ochii în jos, fără să poți să te uiți în ochii Lui și să-I zici că-L iubești? Dacă răspundem la întrebările acestea, restul sunt detalii.

Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos și unirea aceasta o vreau cât mai intimă, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Îmi voi pleca genunchiul și prima întrebare pe care o voi pune în această întâlnire a mea dinainte de Spovedanie va fi aceasta: Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu mai suntem cum eram? De ce nu suntem cum am vrea să fim? Eu cu Dumnezeu am discuția aceasta. După aceea, trebuie să-I declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de acest lucru.

„Să-I mulțumesc pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tot ceea ce face Dumnezeu nu face pentru alt motiv decât ca să ne determine pe noi să-L iubim. Așadar, să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea - iubire care este mai presus de răutatea mea - și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, nu numaidecât pentru cele pe care le-am observat mai repede sau mai greu, dar mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste. Când îmi voi da seama că tot ce a făcut El pentru mine a făcut din dragoste, atunci cu siguranță mă voi întoarce către mine și-mi voi spune: Măi, dar oare merita Dumnezeu să-I fac una ca asta? Atâtea a făcut El pentru mine, și eu...., asta-i răsplătesc? Asta se aștepta El de la mine? Așa Îi dovedesc eu că-L iubesc?

Dacă acestea se întâmplă înainte de Spovedanie, este simplu. Spovedania s-ar putea să nu dureze mai mult de cinci minute. Foarte mulți se plâng că n-au timp, că părintele prea îi grăbește, sunt cozi interminabile în biserică. Bineînțeles, de cele mai multe ori dau vina pe faptul că sunt biserici de parohie și de aceea vin la mănăstire... Sunt pretexte, nimic altceva.

„Comunicarea între Dumnezeu și ucenic se face prin înțelesuri, nu prin vorbe”

Spovedania poate să dureze și-o oră; asta veți hotărî voi: tu și cu Dumnezeu. Duhovnicul nu va îndrăzni să întrerupă legătura voastră, vă promit. Dar dacă veți confunda Spovedania cu o discuție amicală sau cu o vizită la psiholog,  atunci sigur că veți avea nevoie de mai mult de cinci minute. Dacă veți confunda duhovnicul cu un confident, veți avea aceeași problemă.

Chiar dacă duhovnicul nu se grăbește, încercați să separați discuțiile de Spovedanie. Mai bine discutați înainte, decât după. Și după ce primiți răspuns la întrebările pe care le puneți, începeți Spovedania. Țineți  Spovedania în inima voastră. Nu spuneți nimic la nimeni după aceea, mai ales nu din ceea ce ați auzit, ci din ceea ce ați înțeles de acolo, căci comunicarea între Dumnezeu și ucenic se face prin înțelesuri, nu prin vorbe. Vrăjmașul aude ce se întâmplă acolo, dar nu înțelege și atunci caută prin orice fel de mijloace să vă întrebe ce ați înțeles, ca să afle și el. Țineți în inima voastră și ce s-a întâmplat la Spovedanie, și ce se va întâmpla după, și ce s-a întâmplat înainte – totul, căci altminteri Taina va fi murdărită, va fi coborâtă de la înălțimea ei.

„La Spovedanie nu tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării”

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că icoana pocăinței este pilda fiului risipitor. În această pildă nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da, dar „iartă-mă” - nu. De ce? Nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Cuvântul acesta „primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru: pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem la Spovedanie să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării. Mă duc la Dumnezeu să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli. Iei îndrumarul cu tine și îl ții sub cheie, bineînțeles, că n-apuci să ștergi mereu ce ai bifat acolo, să nu vadă cumva cineva ce ai scris. Și începi să citești ce ai însemnat. Acelea nu sunt păcatele tale. Cele scrise acolo respectă foarte clar și riguros titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești pe-acolo ceva care să-ți arate câteva lucruri. Dar nu zice: acestea sunt păcatele tale. De ce nu zice? Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu.

Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu. În funcție de cum lovește în relația mea cu Dumnezeu, voi ști cât de grav sau mai puțin grav este acel păcat.

Există momente în care, chiar dacă stai și te chinuiești, scotocind prin minte, n-o să găsești prea multe păcate pe care să le spui.

Ispită.. iar mă duc la Spovedanie, ce să-i mai zic? Iar îi zic că am făcut aia și aia și aia? Păi asta am zis și data trecută, serios.Adică acum două dăți i-ai spus că ai furat un ou, data trecută i-ai zis că ai furat un ou, acum îi zici că ai furat un ou – e același păcat. Dar cum furi tu același ou, nu înțeleg. Nici același ou nu e, și nici același furăcios. Și atunci nu vorbim de același păcat. Însă se întâmplă să nu găsești păcate: Măi, parcă n-am făcut nimic. M-a păzit Dumnezeu și n-am făcut nici aia, nici aia, bineînțeles că nici pe mama n-am omorât-o, sunt cuminte, n-am făcut nimic, nici măcar o amendă, ce să-i zic eu la Spovedanie, că trebuie să-i zic ceva, nu?

 „Nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut”

Dar dacă abordăm Taina altfel și ne punem  noi în fața Persoanei iubite de care ne-am cam răcit și pe care mergem s-o împăcăm acum, veți vedeți că nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut. Cât anume că I-am înșelat așteptările, că puteam să fiu mai frumos și n-am fost, puteam să fiu mai bun și n-am fost, puteam să fiu mai mult împreună cu El și m-am cam scuzat, că am altele de făcut. Și atunci altfel mergem la Spovedanie.

E aproximativ la fel ca atunci când te întorci de la școală după ce ai luat un patru și evident că profesoara a apucat s-o înștiințeze  pe mama. Și ajungi acasă și vezi pe ochii mamei că știe ce ai făcut și te întreabă cum a fost la școală. Până la urmă va trebui să-i spui. Dar ce să-i spui, doar vezi că știe? În momentul acela observi că se întâmplă ceva cu inima ta și ai o apăsare de care nu poți să scapi, apăsare pe care trebuie s-o rezolvi cu un „iartă-mă”, care vine destul de greu, dacă te gândești că mama se pregătește să te pedepsească.

Dar totuși trebuie să-i spui. Și-i spui. Și ea nu te ceartă. Nu te ceartă deloc. Te iartă fără să i-o ceri. Ei, atunci apar lacrimile pocăinței, când sentimentul vinovăției tale se întâlnește cu iertarea ei, când știi că ești vinovat, dar înțelegi că vinovăția  aceasta stă între tine și ea sau El și asta te doare cel mai mult. Atunci apare pocăința, când vezi că dincolo de păcate este o relație pe care ai fi vrut-o altfel și nu este și ai face orice să mai fie ca înainte.

„Să facem tot ce putem pentru a ne iubi mai mult și mai profund cu Dumnezeu”

Aceasta este Spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la Spovedanie, evident că ai să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul Spovedaniei. Și toată nevoința noastră trebuie să se încadreze în efortul acesta de a strânge relația cu Dumnezeu.

Avem nevoie numaidecât să ne împrietenim cu Dumnezeu, cât mai repede și cât mai bine, altminteri vom auzi cel mai greu cuvânt pe care-l poate auzi vreun om la Judecată: acela că „nu te cunosc pe tine”. Când omul se află în fața lui Hristos, preferă să audă „luați-l, legați-l, duceți-l în focul cel mai dinafară...”, cum zice în Scriptură – decât „nu te cunosc pe tine”,și să simtă acea tristețe din vocea lui Hristos.

Dacă aceste lucruri le vom avea noi în minte, altfel vom merge la Spovedanie și, mai ales, altfel vom ieși de acolo. Să facem tot ce putem ca să ne împrietenim, ca să ne iubim mai mult și mai profund cu Dumnezeu. Orice puteți, orice știți că ați face și în cazul unui prietene, unui prieten ș.a., faceți și în cazul lui Dumnezeu; o să funcționeze garantat. Faceți tot ce vă vine în minte ca să strângeți relația cu Dumnezeu. Orice efort înafara acestui lucru este în zadar.   

 

De la același autor

Ultimele din categorie