Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: „Omul este nemuritor, este veşnic”. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpândul său duh? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adânc al fiinţei sale.

Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine el trebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atât nemurirea cât şi veşnicia vor reprezenta doar nişte situaţii impuse din afară.

(Sfântul Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p.12 )