Timpul și spațiul sunt dimensiuni create de Dumnezeu care delimitează creatul de necreat și, în același timp, sunt dimensiuni în care creația dă măsura împlinirii, a devenirii și a desăvârșirii proiectului dumnezeiesc. Între  toate, pentru om, timpul și spațiul sunt intervale dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului, spune părintele Dumitru Stăniloae. Adică, timpul și spațiul sunt definitorii atât pentru venirea omului la existență, cât și pentru parcursul devenirii sale de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Pe scurt, desăvârșirea omului nu este atemporală, nici aspațială/ acosmică, ci poartă amprenta timpului și a spațiului în care a trăit, cu influențe reciproce: omul imprimat de timpul și spațiul pe care le-a asumat, timpul și spațiul răscumpărate și marcate de energia subiectului care le-a străbătut.

Ca și spațiul, timpul este dimensiune creată, esențială, care participă direct la relația dintre om și Dumnezeu. Este martorul fidel și memoria vie în care rămân înscrise fiecare mișcare, fiecare gând al persoanei umane, dar rămân înscriși în el și „urmele pașilor lui Dumnezeu”. În acest sens, Sfântul Pavel ne îndeamnă să „răscumpărăm timpul” (Efeseni 5, 16), adică să-l imprimăm cu relație vie și conștientă cu Dumnezeu, cu stare de prezență și de conștiență cu toți și cu toate. Suntem chemați la existență într-un anume timp, pregătit special să ne susțină devenirea. Nu suntem aduși într-un timp sec, vid, care așteaptă să fie umplut cu ceva anume. Dimpotrivă, venim la existență într-un timp memorie, un timp Tradiție vie, plin de conștiințele înaintașilor, plin și de prezența lui Dumnezeu; plin și de memoria căderilor succesive, plin și de energia sfinților.

Timpul nu vine înspre noi nici din viitor, nici din trecut. Timpul vine spre noi la Prezent, direct din Dumnezeu, iar acest prezent este trăit de noi ca trecutul viitorului sau ca viitorul trecutului – pentru că suntem ființe ce ne caracterizează mișcarea și tinderea întru nesfârșită asemănare. Așadar, timpul este în facere continuă, clipă de clipă, și asigură interferența și interacțiunea dintre Dumnezeu și om, dintre văzut și nevăzut, cuprinde paradoxul coexistenței Creatorului cu creatura, dar marchează totodată și distanța dintre ei.

De aceea, Biserica atenționează o anume luare aminte asupra timpului invitând atât la o trăire asumată a lui, ca o suită de începuturi, prin starea de prezență continuă, dar și asupra sfârșitului timpului: Și căutau timp și timp nu a mai fost (Apocalipsă 10, 6), limită care ne propulsează într-o altă dimensiune timpului, o altă stare de viețuire care depinde ombilical de modul în care am răscumpărat clipele vieții. Peste toate, Biserica propune timpul liturgic ca „instrument” de recalibrare a timpului fizic, o redimensionare calitativă a lui prin trecerea succesivă și voită, alternativ sau continuu, din timpul fizic în timpul lui Dumnezeu. Altfel zis, Biserica, prin cultul ei, propune timpul ca mijloc al întâlnirii, al dialogului neîntrerupt, prin Limbajul de Taină dintre om și Dumnezeu, dintre noi, unii cu alții și dintre Dumnezeu, oameni și creația întreagă. Este vorba despre o conectare relațională multidimesională în care ne putem depăși strânsorile și limitările date de timpul căzut pentru a descoperi adevărata noastră potențialitate.

În acest sens, Biserica marchează timpul fizic, cu spirala lui descendentă ce ne apropie cu fiecare clipă de mormânt, cu timpul liturgic a cărui spirală este ascendentă și sabotează calitativ limitările timpului fizic/ abstract, nedesființându-l, ci lărgindu-l și deschizându-l spre veșnicie. Practic, prin prezența lui Dumnezeu, timpul veșnic relaționează și el cu timpul fizic, transformându-se în timp relație, ontologie a devenirii făpturii în chipul Creatorului. De fapt, pe această linie refacem timpul Raiului, timpul cosmic al începuturilor, dar de pe altă treaptă, nu de la Adamul cel vechi și căzut, ci de la Adamul cel nou, dar nici din pruncia nevinovată a umanității din Eden, ci din iadul căderilor prăpăstioase.

Praznicele Bisericii sunt rememorarea, anamneza și activul direct al timpului restaurat de Hristos Cel întrupat în timpul și spațiul nostru. Praznicele sunt deodată atenționare și invitație la întâlnirea directă a omului cu Dumnezeu prin Hristos cel întimpizat pentru noi, ca să ne școlim ființele să se dezmărginească de poverile timpului căzut, pentru a înțelege demnitatea la care am fost chemați de Creatorul nostru. Praznicele sunt prilejuri și privilegii în care învățăm cum să stăm în relație cu Dumnezeu. În Praznice, Dumnezeu Însuși Se coboară la noi să ne întâmpine căutările, să ne lumineze nedumeririle, să ne lărgească înțelesurile, să ne vindece anchilozările minții, să ne deblocheze gândurile devenite clișee și să ne bucure viața pe care ne-o împărtășește continuu. Prin urmare, Praznicele Bisericii sunt socotite școala veșniciei coborâtă în timp de la care învățăm cum să petrecem împreună cu Dumnezeu, în același timp, în același spațiu, fără amestecare și fără despărțire. El coboară la noi, ca noi să învățăm cum să urcăm la El. De aceea, majoritatea Praznicelor durează opt zile, semn al zilei a opta, a zilei fără de sfârșit, după care însetează toată creația, ca timp al împreună petrecerii noastre cu Dumnezeu, pentru că purtăm în ontologia noastră tinderea și compatibilitatea cu ea. În definitiv, Praznicele sunt mistagogia dumnezeiască prin care învățăm cum să folosim toată creația dată nouă de Dumnezeu.

Pericolul mare este secularizarea Praznicelor fie prin formalism, care înseamnă o relativizare a Prezenței directe a lui Dumnezeu, fie prin transbordarea timpului liturgic în timp fizic, fie prin convertirea înțelesurilor lor înalte la nevoile noastre mărunte. Astfel, Praznicele Lui devin praznicele noastre în care, în loc să-L slăvim pe El, ne omagiem pe noi. Și, în loc să urcăm noi în timpul lui Dumnezeu, transformăm timpul lui Dumnezeu în timpul plăcerilor și satisfacțiilor noastre de tot felul. Concret, vedem aceasta în limitarea zilelor de prăznuire, în scurtarea slujbelor, în împopoțonarea artificială a lor, prin adăugarea de adjuvante mercantile. 

Aminteam de Sfântul Apostol Pavel care ne îndeamnă să răs-cumpărăm timpul (Efeseni 5, 16) sau să negustorim timpul, dând timp fizic pentru timp plin de esență de viață; timp pierdut pentru timp asumat; timp căzut pentru timp restaurat. Este permanenta luptă, în „valea plângerii” (Psalmul 84, 6), dintre kronos și kairos, dintre timpul favorabil/ oportun și timpul fizic măsurat de ceas (de aici cronologie, cronometru). Locul unde negustorim sau răs-cumpărăm timpul/ kronos este Biserica cu Praznicele/ Sărbătorile ei în timpul prielnic/ kairos. Acest timp prielnic, potrivit Sfântului Pavel, este timpul sărbătorilor de la evrei, iar pentru creștini este timpul Praznicelor Bisericii. Zice psalmistul: „Făcut-ai luna spre vremi” (Psalmul 103, 21). Adică, făcut-ai luna spre a ști vremile, soroacele, momentele speciale din timp. Iar aceste momente speciale din timp, pentru un evreu erau sărbătorile (moedim). De fapt, psalmistul face un comentariu la cartea Facerii, ziua a patra unde stă scris: „Si a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii” (Facere 1, 14)[1]. Adică, pentru a ști când să facem Praznice/ Sărbători și adunările liturgice. Aplicat la viața cultică a Bisericii, înseamnă că cele șapte Laude se fac ținând cont de lună și de soare, nu de ceas.

Așadar, kairos este momentul/ timpul favorabil/ prielnic liturgic. În acest sens, în tipikonul Bisericii avem expresia indicativă numită „luarea vremii/ timpului”, care desemnează a lua binecuvântare de la cel mai mare, cel care prezidează slujba, pentru Kairos, pentru că a sosit timpul prielnic pentru slujba respectivă. Nu cel mai mare fixează timpul prielnic, ci el dă binecuvântarea pentru momentul care a sosit, potrivit mersului timpului cosmic, așa cum l-a făcut Dumnezeu. Altfel zis, a sosit momentul prielnic să ne întâlnim cu Dumnezeu, așa cum ne-a zis El că vine la noi. De aceea, indicațiile tipikonului spun exact care este timpul potrivit pentru vecernie, pentru miezonoptică, pentru utrenie, pentru Liturghie și pentru fiecare din cele șapte Laude ale Bisericii; timp/ moment pe care nimeni nu-l poate modifica. Este timpul la care Dumnezeu vine la întâlnirea cu noi, la un timp bine rânduit și bine identificat (ca să nu-l ratăm), pe care îl așteptăm cu mare emoție și-l trăim cu mare atenție. El fixează condițiile întâlnirii noastre cu El, nu noi. Cine nu-i prezent sau nu vine a ratat întâlnirea. Va trebui să aștepte următoarea șansă. Noi suntem chemați în timpul Lui, nu El în timpii noștri. Noi în condițiile Lui, nu El în condiționările noastre. El stabilește regulile, nu noi. Altfel suntem în filmul nostru, nu în rânduielile Lui.

La Sfânta Liturghie se observă cel mai limpede această binecuvântare pentru kairos, când diaconul cere de la proestos binecuvântarea rostind stihul din psalm care zice: „Vremea/ kairos este să lucreze Domnul (că oamenii au stricat legea Ta)” (Psalmul 118, 127). Dativul substantivului din textul original al acestui verset este foarte important. Cine face? Cui face? Pentru cine a sosit timpul prielnic? Traducerea poetică a patriarhului Nicodim Munteanu se apropie mai mult de adevăratul înțeles: „Venit-a vremea să lucreze Domnul”. Adică a sosit vremea/ timpul pentru Domnul să facă ceva, nicidecum că vremea este să facem noi ceva/ slujbă Domnului, cum greșit se înțelege adesea. Mai detaliat, noi, oamenii, am ajuns atât de căzuți, încât nu mai putem face nimic vrednic de Domnul. E momentul prielnic să faci Tu, Doamne, ceva cu noi. Singura șansă este dacă intervii Tu, personal, Acum. Toți au stricat legea Ta și și-au bătut joc de noi, toți ne-au mințit și ne-au depărtat de Tine. Doar Tu mai poți face ceva. De aceea, timpul prielnic/ kairos este timpul Praznicelor, timpul școlirii noastre la Școala înțelesurilor dumnezeiești despre El, despre noi și despre întreaga creație. Învățăm de la El cum să lucrăm, cum să trăim ca să devenim precum El[2]. 

Ce spune această realitate pentru săvârșitorii Sfintei Liturghii, care nu sunt doar clericii din altar, ci toată comunitatea prezentă? Că ei sunt doar slujitori ai Tainei, nu săvârșitorii ai Tainei, la Liturghie și la toate slujbele și Tainele Bisericii. Nu-i facem noi ceva lui Dumnezeu, ci El ne face nouă. Adică Hristos este săvârșitorul Tainelor, nu noi. Pe condițiile Lui, nu pe condițiile noastre.  Într-o imagine foarte sugestivă, unii clerici, când slujesc la sfânta masă, nu se așază central, ci cât mai lateral, ca să-i lase locul din centru lui Hristos Cel Prezent în chip nevăzut, adevăratul săvârșitor al Tainelor. Noi suntem doar colaboratorii Lui, martori ai lucrării uimitoare a lui Dumnezeu cu noi, așa cum spune Sfântul Pavel: „Căci Dumnezeu este cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 14). Noi doar ne dăm acordul, dar trebuie să prindem timpul/ momentul prielnic, cu înțelesul potrivit, atunci când El vine să fie împreună cu noi.

Așadar, pentru creștini, ca și pentru evrei, timpul favorabil/ prielnic este timpul Praznicelor. Momentele cheie ale timpului prielnic pentru lucrarea Domnului sunt ritmate de timpul cosmic așa cum l-a creat Dumnezeu, cu fazele lui esențiale: miezul nopții – întunericul maxim, simbol al răului, sabotat de rugăciunea/ privegherea (miezonoptica) intimității cu Dumnezeu: „Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va găsi priveghind” – răsăritul și apusul  soarelui, atunci când se îngână ziua cu noaptea pentru că Iisus Hristos este Lumina cea adevărată și seara/ noaptea și dimineața/ ziua. Aceste ritmuri sunt date de alternativa zi-noapte/ noapte-zi, care mută timpul prielnic la ore diferite, în funcție de această alternanță, nu în funcție de ceas. În acest sens, ar fi de dorit să ne uităm la calendarul evreiesc care fixează exact ora începerii sabatului, vineri seara, în funcție de înserare, de apariția primelor trei stele, care nu pot coincide cu aceeași oră, indiferent de anotimp.

Teologic, trebuie să știm că baza timpului liturgic este timpul cosmic așa cum l-a zidit Dumnezeu, nu invers. Timpul liturgic nu anulează timpul cosmic, nici nu-l suspendă, ci doar îl redimensionează calitativ. Îl poate face din timp căzut, timp (răs)cumpărat, timp plin de prezența întâlnirii dintre om și Dumnezeu, din memoria căruia se creează „istoria veșniciei”.

Sabatul evreiesc, ca și Praznicele creștinilor sunt asemănate cu o Doamnă care vine la noi în alai de nuntă și ea trebuie așteptată, întâmpinată, primită și escortată la plecare, așteptând apoi revenirea ei la timpul prielnic/ kairos. De aici, tot ritualul așezării și ridicării icoanei Praznicului de la iconostas, în ritual public, marcând vizibil venirea, prezența și sfârșitul Praznicului, al timpului prielnic[3].

De aceea s-au făcut cei doi luminători, soarele și luna, ca să știm exact când să facem moedim/ sărbătorile. Adică timpul prielnic când trebuie să ne prezentăm în fața Domnului. Prin urmare, slujbele nu se fac după cronometru, după timpul abstract, măsurat de cifre, ci după timpul schimbător al lunii, soarelui și stelelor. Omul antic, fără ceas, își ritma viața după timpul cosmic. Omul modern însă, are tendința să ignore ritmurile cosmice date de soare, lună și stele, din cauza timpului abstract, al cifrelor și din cauza luminilor artificiale care-i dau impresia unei lumini continue indiferent de noapte sau zi. Din păcate, acest timp abstract și luminile artificiale aduse în spațiul și timpul bisericii modifică drastic percepția Praznicelor și, implicit, modul întâlnirii cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, Biserica trebuie să țină cu dinții de timpul cosmic cu ritmurile lui pentru timpul prielnic cu bucuriile lui.

Timpul abstract este timpul economic care măsoară orele de muncă. Există și un timp psihologic și unul astronomic, dar toate aceste măsurători ale timpului trebuie să se subscrie timpului cosmic (pentru a ieși din multele bulversări și devieri existențiale) care ordonează timpul lui Dumnezeu: kairos, pe care Biserica, prin Praznicele ei, ar trebui să-l propună și să-l parcurgă cu multă acuratețe.

Timpul cosmic nu este rupt de timpul astronomic, ci este împletit și implicat reciproc. Materia celor șapte Laude este timpul cosmic, nu timpul nostru. Biserica, însă, nu poate avea alt timp decât timpul lui Dumnezeu pentru că noi, în cultul Bisericii, lăudăm pe Dumnezeu Creatorul și creația Lui. Adică, punându-ne în acord cu ritmurile creației Lui, așa Îl cinstim pe Creatorul. Nu mergând pe contrasens, cu slujbele pe care le facem când vrem noi. Respectând realitatea așa cum este ea, înțelegând-o și netransgresând legitățile ei, cinstim pe Dumnezeu.

În cult nu ne putem face nicicum voia noastră, altfel contrazicem cererea din rugăciunea Tatăl Nostru: „Facă-se voia Ta” (Matei 6, 10). Dumnezeu ne spune exact care este voia Lui, prin răsăritul soarelui și apusul lui. Din păcate, formalismul ne-a dus în situația ca nici măcar să nu ne mai întrebăm de toate aceste sensuri. Dar Isaia prorocul ne avertizează: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar” (Isaia 4, 20). Cine face această întoarcere pe dos? Diavolul. El contrazice sensurile, așa cum a făcut-o cu protopărinții noștri, atunci când le-a zis înșelător: „Nu, nu veți muri!” (Facere 3, 4). Adică Dumnezeu vă minte, eu vă spun adevărul. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este rău, eu, diavolul, sunt bun. Și l-au crezut protopărinții și îl credem și noi în continuare, ori de câte ori inversăm sensurile, legitățile și polii creației după interesele și plăcerile noastre. Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt, când spunem că albul e negru și negru e alb, când spunem că binele e rău și răul e bine.

În consecință, evitând extremele de orice fel, venim cu grijă și dor la Praznicele Bisericii, la timpul prielnic – kairos, pentru întâlnirea cu Domnul: un mare privilegiu de care nu ne putem sătura vreodată!