Unul dintre simptomele fundamentale ale vieții post-moderne este automatizarea ființei umane.
Sub imperiul tehnologicului, omul însuși, format și din carne și din suflet nemuritor, se transformă într-o mașinărie de sentimente, idei și valori, și devine un meta-anthropos, în care mecanicul poate fi ușor posedat de diabolic. Iadul este tărâmul repetiției fără sfârșit, al monotoniei pure, al redundanței urâtului, fără orizont înnoitor, fără perspective creative, o mecanică absolută a înstrăinării de sine și de Dumnezeu, în care omul și duhul, invariabil, tind asimptotic spre neființă, neputând-o atinge niciodată.
Dimpotrivă, raiul ca urcuș din slavă în slavă este noutatea absolută a intrării în Dumnezeu, lumina unirii tot mai depline, dar niciodată epuizate cu Mirele ceresc, epectaza, adică scara valorică de aprofundare a ființei și a iubirii, simfonia mereu nouă, pentru că e infinită, a Liturghiei cerești.
Ori din ceea ce vedem în lumea de azi, omul s-a transformat încet, dar pare-se ireversibil, într-o ființă mecanică, un om bionic – spunea un talentat editorialist al portalului nostru – în care totul depinde de un cod de principii, de o listă de replici, de un meniu fix, ca la restaurantele de inspirație americană de lângă gară, de o gamă limitată de idei, în care omul se învârte într-un cerc vicios, devenind o copie nereușită a propriului sine.
Și pentru a nu filosofa fără folos, voi încerca să vă prezint câteva dintre cele mai importante moduri de a fi ale vieții umane, care s-au automatizat.
Iubirea s-a transformat într-o ritual sec cu sfârșit previzibil, așteptat precoce, imaginat la rece. Să ne amintim oceanul de zbateri al tinerilor din vremea lui Werther, plimbările nesfârșite prin parc din veacul trecut, invitația la vals a lui Drumeș, poeziile siropoase scrise cu sânge de iubiți iremediabili, cântecele de sub balcon în clar de lună, plânsetele de iubire, scrisorile cu parfum discret, ticluite îndelung, privirile furișe de la baluri, toate acestea au devenit beep-uri insistente, SMS-uri cifrate (t. iub.), extrase de messenger cu balonașe roz, icon-uri zâmbitoare create de alții, ring-tonuri haioase, power pointuri (iertați-mi barbaria) ciudate, resurse de fan obscene.
În iureșul nimicniciei care ne înconjoară, educația copiilor noștri s-a mecanizat, ea este strict delimitată de instituții, grădinițele își extind programul până seara sau noaptea, îmbrățișările au dispărut, sfatul bun, cina împreună, mersul de mînă prin parc, amintirile povestite la gura sobei, sau a caloriferului... Cerem totul de la școală, after-school și tot așa, uităm să vorbim copiilor noștri despre viață și moarte, despre Dumnezeu, despre lume, despre timp sau despre iubire.
Durerea s-a transformat într-o fantoșă ignorată sau cosmetizată cu talent, ocazie de spectacol ridicol sau de show media, ascunsă sub preș, anesteziată de drogurile acestei lumi, negată în evidența ei, amputată de Cruce și de finalitatea ei izbăvitoare. Rutina atitudinii noastre în fața suferinței se exprimă uneori printr-un sec „condoleanțe“ sau printr-un telefon scurt. Unii folosesc durerea altora pentru a face bani (surprize), alții privesc sadic la durerea altora, satisfăcuți că nu li s-a întâmplat lor, cu o lacrimă în colțul ochilor, cei mai mulți încetinesc din mașini la vederea unui accident cu speranța de a vedea ceva creier sau sânge pe asfalt.
În aceeași ordine de idei, boala, bătrânețea sau moartea au devenit tabu, realități cărora li s-a extirpat sensul hristologic, adică adânc uman și îndumnezeitor. Acum câțiva ani, am avut o dispută destul de încinsă la Dresda, în plenul Societas Liturgica, cea mai mare asociație de liturgiști din lume, cu unul dintre cei mai cunoscuți profesori de liturgică romano-catolică din Franța. Acesta susținea că în fazele terminale ale unor boli incurabile (cancer et caetera) omul trebuie mințit, mângâiat copilărește pe cap, îndopat cu dulciuri ideatice, îmbărbătat și eventual anesteziat la maximum pentru a muri mai repede. Eu am afirmat cu tărie că teologia ortodoxă a morții cere Spovedania finală, un bilanț spiritual integrator, conștiința păcatului și pocăința fierbinte, plânsul mântuitor, mărturisirea credinței, realismul stării terminale (că vorbeam despre oameni adulți) și cunoașterea căii pe care vom merge, înțelegerea judecății personale și mai ales, „merindele pentru viața de veci“ adică Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, Trupul lui Hristos prin care El ne recunoaște ca fiind mădularele Lui pentru veșnicie. Argumentarea mea a fost catalogată ca barbară de unii liturgiști suporteri ai eutanasiei valorice, ai minciunii benevolente și ai promisiunilor deșarte.
Valoarea timpului și a morții sunt date de conținutul de pocăință, de rugăciune, de plâns și de Euharistie pe care-l împropriem.
Revenind la automatism existențial, cred că este necesar să ieșim din cercul tehnologiei spirituale prin privirea la surâsul pruncilor, la flori vii, nu tăiate și puse în celofan, „la munți (suflete al meu“), la dansul apei în bătaia vântului, la icoane purtătoare de har și la oamenii pe care Dumnezeu ni-i tot trimite în fiecare zi pentru a-i ajuta și pentru a ne mântui prin asta. Marele Pavel spunea: „Noi însă avem gândul lui Hristos“ (I Corinteni 2, 16). Un nou realism duhovnicesc este necesar – cred – în care adevărata valoare este dată de ființă, nu de rata de schimb și de convertirea în valută, adică o mutație ființială la gândul lui Dumnezeu pentru care un suflet de om este mai de preț decât întregul univers.