Dobândirea Duhului Sfânt (IV)

Întreaga noastră viață va trebui să fie această unică cercetare și căutare a Duhului Sfânt. Fără Duhul Sfânt nu am adevărată existență și ființare. Trăiesc în chip fals, mă bucur prostește, fac pe omul duhovnicesc. Lipsa Duhului Sfânt din viața mea mă face neluminat, fără bucurie autentică, neomenos, nepoliticos și nenobil, necugetat și nechibzuit, nedesăvârșit. Toate rugăciunile, toate „Doamne, miluiește”, toate metaniile, toate posturile și privegherile spre aceasta tind, când anume va veni ziua aceea luminată și strălucită a venirii Duhului Sfânt în viața noastră, care va constitui un anumit grad de fericire, de binecuvântare, și nespusă pace.

În rugăciunea noastră, prima cerere ar trebui să fie dobândirea Duhului Sfânt. Cum spune minunatul Sfânt Simeon Noul Teolog că sufletul lui este nenorocit când lipsește Duhul Sfânt. Prezența Lui totuși, ne dă răcorire, înălțare, mângâiere, întărire. Așa cum Adam, cel întâi zidit, a luat viață odată cu suflarea dumnezeiască, la fel și sufletul lui înviază odată cu această cercetare cerească a Duhului Sfânt. Sufletul pregustă atunci slava cerească și veselia. Trăiește încă de acum Raiul. Simte prezența vie a lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, sentimentul lipsei Duhului Sfânt din viața noastră am spune că este o pregustare a osândei. Osânda este lipsa lui Dumnezeu, nevederea lui Dumnezeu potrivit Sfântului corifeu Maxim Mărturisitorul. Osândă este atunci când nu iubim și când nu ne smerim. Adevărata dragoste creștină este întotdeauna jertfelnică și smerită. Numai cel ce se smerește sincer poate să iubească deplin, dezinteresat, în întregime. Credinciosul care trăiește în Duhul Sfânt devine asemenea lui Dumnezeu și nu poate să nu aibă dragoste și smerenie. Lipsa Duhului Sfânt ne face trufași, mândri, egoiști, individualiști, pizmași, urâtori și urâți, răzbunători, zavistinici și răi. Atunci ne aflăm sub înrâurirea uneltirii celui viclean cu meșteșugitele lui curse.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia [Omorârea patimilor], Editura Εν πλω, Atena, 2011)