În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit! (Luca 17, 12-19)

Multe dintre minunile Domnului se petrec direct sub ochii celor care aveau nevoie de vindecare și au cerut-o, la ele fiind adesea și alți martori care le povestesc mai departe. Dar există și miracole al căror efect nu e imediat și nu produc vâlva naturii preschimbate, îndreptate cu puterea lui Dumnezeu. Printre ele se numără, spre exemplu, vindecarea slugii unui sutaș roman care s-a simțit nevrednic să îl primească pe Iisus în casa lui. Domnul, admirându-i credința, l-a miluit „și s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela” (Matei 8,13). Tot la fel s-a întâmplat când o femeie cananeiancă striga după Domnul ca să-i vindece fiica demonizată, pe care Iisus părea să o ignore, fiindcă nu e din neamul lui Israel. Dar văzând smerenia îndureratei mame, a zis: „femeie, mare este credința ta. Fie ţie după cum voieşti”. Iar Evanghelistul notează imediat că „s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15,28).

În Evanghelia Dumincii a douăzeci și noua după Rusalii este vorba despre o altă „minune cu întârziere”. Aceasta e descrisă de Sfântul Luca, fără să mai fie amintită altundeva în Scripturi, anume vindecarea celor zece leproși dintr-o pustietate a regiunii Samaria, pe când Domnul mergea către Ierusalim pentru ultima dată.

Lepra era una dintre cele mai temute boli ale antichității. Îmbolnăvirea provoca, până la durerea fizică propriu-zisă, o durere sufletească foarte mare. Nu de mult o romancieră din Grecia, Maria Pastourmadzis publica un roman creștin intitulat „Iubește-mă!” sau „Sfântul leproșilor”, repovestind activitatea pastorală a unui călugăr din ultima colonie de leproși din Grecia, de pe insula Spinalonga. Parcurgând istoria acestuia și a leproșilor mângâiați de el, este mai ușor de înțeles viața acestor bolnavi care suferă în primul rând de singurătate, în separare de cei dragi ai lor, iar apoi de scârba celorlalți care nu își pot depăși impulsul natural de a sta departe. Abia apoi vine durerea fizică, provocată de rănile leprei, prima dată niște simple pete pe piele, mai târziu plăgi iar mai pe urmă mutilări fizice de neconceput unui om sănătos.  Capitolul 13 din cartea Leviticului descrie în detaliu tot ceea ce se întâmplă cu leproșii, cum anume cei infectați sunt izolați de restul lumii, însă nu la domiciliu sau în grija așezămintelor specifice de tratament, așa cum se întâmplă în zilele noastre cu cei îmbolnăviți de noul coronavirus, ci alungați în afara cetăților și satelor, trăind departe de comunitate, de părinți, frați, surori, familie. Leproșii erau vădiți că s-au infectat atunci când preoții de la templu certificau acest lucru, fiindcă preoții evrei îndeplineau totodată și funcția de doctori. Din acel moment leproșii deveneau de neatins. Legea prevedea că, dacă cineva s-ar apropia din neștiință de ei, leproșii să strige de departe „necurat”, ca să îi avertizeze.

În această durere a despărțirii, singura alinare a leproșilor era întovărășirea cu cei loviți de aceeași nenorocire pentru care nu a existat leac până prin anii ’60 ai secolului trecut. Totuși, uneori, când boala ajungea la apogeu iar bolnavul se albea din cap până în picioare de lepră, acela putea fi declarat curat de către preot – dacă se întâmpla să existe unul prin apropiere – și se putea întoarce în familie. Desigur, aceasta era o perioadă scurtă de timp când bolnavul nu devenea sănătos de fapt, însă putea să își revadă familia. Apoi începea partea cea mai grea a bolii care nu avea decât un singur final. Vindecarea era atât de rară încât se considera a fi doar o minune. Totuși în această întovărășire se ajungea la lucruri stranii, precum acela din povestirea Evangheliei acestei duminici, anume că nouă iudei umblau împreună cu un samarinean. În boală, nu mai erau dușmani, fiindcă suferința face uneori inutile diferențele etnice sau de alt fel.

Se pare că leproșii auziseră de puterea vindecătoare a Domnului dar nu îndrăzneau să se apropie din cauza interdicției legale. Așa că au strigat de departe: „Învățătorule, miluiește-ne!” Iar Iisus, văzându-i, nu i-a vindecat, ci i-a trimis să se arate preoților, așa cum prevedea Legea lui Moise (Lev. 13, 6). Poate că ei s-ar fi așteptat ca Domnul să Se apropie, să Se atingă de ei și să-i vindece cu dragoste, dau au luat de bun ceea ce au primit, așa încât s-au conformat poruncii. Pe drum s-a produs vindecarea. Cei nouă leproși iudei probabil și-au continuat drumul către întâlnirea cu un preot, poate voiau să ajungă la templu, sau poate cunoșteau pe vreunul care locuia într-o cetate apropiată. Totuși nu putea fi vorba de provincia Samaria, locuită de un popor ostil. În schimb, samarineanul, cel de-al zecelea dintre cei vindecați, nu avea preot la care să se ducă pentru a-și primi certificatul de vindecare. Pe de altă parte, aflat deja în patria lui, și-a dat seama că preotul vindecător este tocmai Învățătorul Căruia îi ceruse mila. Astfel, a venit de s-a închinat, plin de mulțumire și de evlavie și slăvea pe Dumnezeu „cu glas mare”. Surprins de reacția samarineanului, Domnul a constatat că deși toți cei zece se curățiseră, doar unul s-a întors să dea slavă Creatorului. Adesea nu cei de neam ales au nevoie de vindecare. Sau nu tocmai aceia se vindecă, ci uneori o persoană umilă, needucată, fără viitor și perspective. Este poate voia lui Dumnezeu ca să Se preaslăvească nu o dată între cei umili și neimportanți pentru umanitate.

Evanghelia duminicii are o sentință concluzivă specifică: Hristos constată vindecarea și spune: „Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!” Nu își arogă puterea vindecătoare. Nu înseamnă că, mirându-Se de cei nouă nerecunoscători, e întristat că aceia nu au venit să I se închine. Ceea ce caută Iisus mereu este slăvirea lui Dumnezeu, nu a Sa personală. Minunile nu sunt fapte mai presus de natură prin care să-Și clădească o glorie particulară de mare vindecător și stăpânitor al unor forțe magice. Iisus așteaptă de la oameni cântarea de slavă adusă lui Dumnezeu, iar aceasta e cu atât mai sinceră cu cât vine, de exemplu, „cu glas mare”, așa cum a făcut samarineanul vindecat. Tămăduirea nu e de folos dacă nu aduce cu sine și trezirea omului din moliciunea sufletească. De aceea, de exemplu, la Taina Maslului săvârșită în biserică, pentru tot poporul, nu se vindecă toată lumea. Scopul vindecării invocate la această Sfântă Taină atât de des celebrată de ortodocșii români nu este vindecarea propriu-zisă, ci ridicarea bolnavului din boala sa, fie trupească, fie chiar mai adesea sufletească. Iar această vindecare are un scop, anume revenirea celui bolnav în comuniunea Bisericii, în mijlocul comunității care slăvește pe Dumnezeu în Sfânta Liturghie.

Minunea vindecării leproșilor este o întâmplare neobișnuită. Rar se găseau leproși vindecați și întorși la casele lor. Însă efectul cel mai important al acestei minuni nu este dispariția bolii, ci mai ales reîntoarcerea celor alungați, din cauza bolii, în sânul familiilor lor. Așa cum prima durere a leprosului nu e cea trupească, ci separarea de cei dragi, deci cea sufletească, tot așa adevărata vindecare nu are loc când trupul s-a făcut sănătos, ci atunci când sufletul se bucură de sănătate, putând să slăvească pe Dumnezeu după cum se cade.