În vieţuirea noastră nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este cu noi, şi că noi Îl vedem: trebuie să conştientizăm că Dumnezeu ne vede. Acest fel de a vedea lucrurile ne îngrădeşte de la alunecarea în închipuire: „Sunt proroc”, „Sunt apostol”, „Sunt sfânt”, „Sunt aşa şi pe dincolo”. Slobozi de orice închipuire despre sine, noi ne nevoim, şi ce vrea Dumnezeu, El va săvârşi fără noi, prin noi. Vă vorbesc despre cum trebuie să trăim pentru a ocoli rătăcirea.

Şi când petrecem într-o stare de suferinţă a întregii noastre fiinţe – şi a duhului, şi a minţii, şi a inimii, şi a trupului, când suferim din toată făptura noastră, nevoindu-ne a nu păcătui - noi înşine nu gândim că ne facem părtaşi suferinţelor lui Hristos, dar Dumnezeu poate să recunoască acestea ca părtăşie în suferinţele lui Hristos şi poate să ni le atribuie, după judecata Sa, iar nu după a noastră. Calea noastră este totdeauna a ne smeri; iar a ridica şi a proslăvi aparţine lui Dumnezeu. Aşa că nu trebuie a ne îngriji să ne ridicăm pe noi înşine undeva, de perii capului. Trebuie să trăim cu un cuget cât se poate de smerit. Iar dacă Dumnezeu dăruieşte ceva, aceasta se întâmpla în forme exterioare care te lasă uimit. Aceasta însă este de la Dumnezeu, iar nu de la noi.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)