Duminică, la Bacău, după Liturghie, de sub mască îmi vorbește o voce hotărâtă și îmi întinde mai întâi 2 cărți: Trei zile de bunătate (Ed. Babel, Bacău, 2017, 199 pg.) și Cea mai frumoasă poveste de iubire – povestiri de familie (Ed. Babel, Bacău, 2018, 141 pg.). Îmi vorbea –  întinzându-mi cărțile – chiar autoarea: Lenuța Neacșu. Îmi spune limpede, cu o jenă luminoasă: M-am născut într-o mahala, într-o familie de lăutari ursari. Nu știu dacă e de la răspunsul meu oarecum glumeț – și eu am mereu aceeași senzație – ori e de la faptul că toți copiii iubiți de părinții lor se recunosc imediat între ei dar într-o secundă eram prieteni. Mai ales cei care au avut un tată strașnic. Ca al meu și – aveam să descopăr – ca al Lenuței Neacșu.

Mi-a dăruit cărțile și soțul ei ne-a fotografiat în timp ce îi spuneam că volumul Cea mai frumoasă poveste de iubire... m-a umplut, concomitent, de rușinea de a nu fi înțeles până la ea toată drama romilor dar și de tandră iubire pentru câteva personaje fantastice. Între timp, aflu că a făcut teologia, filologia și biblioteconomia și acum lucrează „la așezatul cărților” cum glumește ea. Cea din urmă școală, la noi, la Sibiu. Abia când ne-am găsit prieteni comuni – da, Silviu Borș, am povestit un pic pe tema ASTREI celei minunate – mi-a făcut darul cel mare. În 2020 Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher i-a publicat la Editura din subordinea sa volumul: „Baro Manus - Povestirile unui om care a crescut mare” (95 pg.). E povestea incredibilă a unui copil de țigan – iertată-mi fie lipsa de corectitudine, Lenuța nu se sfiește dinspre acest cuvânt și îl folosește limpede – care își urmărește sub lupa plină de duh a inimii pe cei ai casei. Idolul său? Tatăl, nenea Mihai, un om cocoșat – fizic dar și de griji – cu inima uriașă. Lăutar. Strașnic. Cinstit și muncitor, umil și totuși plin de demnitate (citiți de exemplu prima poveste „Arvuna” și veți înțelege), lovit de sarmalele bețivilor-clienți serioși, altfel – sub ochii dilatați de stupoare ai adolescentei, atins de sărăcia materială dar extrem de sensibil și bogat în iubire pentru copiii săi – alintați de foame cu un cântec domol, „Japoneza”.  Cu o soție luptătoare și niște copii arcuiți parcă pe sufletul lor Lăutarul-Om îmi cântă de la prima lectură în suflet. Sau Bunica, bunica ei care miroase a anafură și pe care, după moarte o află în mirosul mâinii de preot împărțind anafura... Sau ea, Lenuța, copilul căreia Doamna nu-i dă premiul I pe scenă pentru că, nu-i așa, nu are haine frumoase, chiar dacă ea, zâna în căutare de demnitate, are cei mai buni ciorapi verzi cusuți perfect de mama ei cu niște ață maro, să nu se vadă ruptura...

O carte cu eroi pe care nu-i vedem. Pe care-i înjurăm printre dinți, fără să le știm idealurile și darurile prin care Dumnezeu ne-a îmbunătățit lumea. Iar Lenuța Neacșu are talentul de a întoarce în mesaj teologic – ca din mâna lui Dumnezeu – cam toate textele ei. Și biruința ei începe când recunoaște de unde vine, ce a învins și ce mai  are de învins. Într-unul din texte, acolo unde vorbește de primirea Premiului I și întoarcerea ei victorioasă acasă, autoarea consemnează cuvintele duios-realiste ale tatălui său: „Nușa, noi suntem „țigani” și oricât de bine ai învăța, oricâte premii ai lua, tu, tată, tot la mătură ai s-ajungi, că așa suntem noi „țiganii”, nu se uită nimeni la noi.../ Tată – răspunde fetița – dar dacă eu învăț bine, bine și iau numai premiul întâi, tot „țigani” rămânem? Nu ne facem „români”? Nu ni se face pielea albă?!/ Am auzit un hohot de râs... râdeau frații tatei mai mici, de mine...” (p. 44). Efortului acestuia s-a supus fetița de atunci. Și, slavă Domnului, a învins. Chiar mentalitatea tatălui său, Ghebosul lăutar – numai inimă – din mahalaua ursarilor.

Să ne înțelegem. Ceea ce a reușit în scriitură Lenuța Neacșu merită premiul întâi cu desăvârșire. Nu. Nu se lamentează, nu cere, nu se tăvălește peste istorii indecente. Ne arată sufletul celui mai mare personaj din lume: Copilul. Baro Manus asta înseamnă. Om mare. Dar nu „mare” prin acumulări materiale – unele pot fi ilicite, nu – ci prin inexprimabila forță din interior, care apropie dese ori icoana omului de icoana sfântului – citiți, rogu-vă secțiunea cu Prietenii omului care a crescut mare: Zamfira lui Basama (pp. 77-84), Vânzătoarea de semințe (pp. 85-92) ori incredibil de sensibilul text despre Împărăteasa din Gara de Nord (pp. 93-95.). Sau textul împlinirii intitulat Curs festiv de neuitat! (pp. 57-63). Sau textul despre incredibilul efort al cumpărării cărții de povești cu îmbrăcămintea de basm a coperților cartonate. Lenuța Neacșu scrie pentru copii romi și pentru noi, foștii copii săraci, crescuți greu de părinți. Cu tați cocoșați de muncă în picioare – și știu ce zic – umiliți de cei care credeau atunci și cred și acum că ne știu și uneori ne calcă în picioare ori ne-ar vrea scoși din lumea câștigată cu trudă. Doar pentru că nu venim de unde vin ei. Lenuța Neacșu este dovada că munca asiduă și cartea, marea prietenă a săracului, sunt elemente de creștere în viețile noastre.

Un sfat pentru activiștii din domeniul emancipării romilor – oare mi-e îngăduit într-o prezentare de carte? Luați și citiți atent. Astfel de subiecte învață fără să umilească și să incite la ură. Astfel de cărți ar putea fi scenariul unui film despre cât de mult semănăm și ce tare ne chinuim să fim altfel. Povestea aceasta – a unui om mare – continuă. Oricare copil rom susținut corect și cu discreție poate birui și poate să scrie încă un capitol. Dar ei, Lenuței Neacșu, îi revine meritul inteligenței scriiturii și mărturiei. Când am plecat din Biserică nu știam cu cine am de-a face. Acum știu. Și zic simplu: Sărut mâna pentru mărturie! În lumea urii și superficialității Lecția Nușei cea cu tatăl lăutar e lecția muzicii sufletului curat ce se încarcă de minunea iubirii lui Dumnezeu. Luați, citiți, trăiți...