Încă din primele zile ale religiei creştine, atunci când sfinţii Apostoli, în liniştea „foişorului cel de sus”, săvârşeau Euharistia, au folosit un pahar cu vin ce era binecuvântat după frângerea pâinii. Era o practică dumnezeiască, pentru că în seara zilei celei de taină, Însuşi Mântuitorul folosise un pahar în care a fost pus vinul din care au fost împărtăşiţi ucenicii. Acel simplu pahar din epoca apostolică, în decursul istoriei creştinismului a devenit Potirul din uzul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Sub diferite forme şi „arhitecturi”, în funcţie de epocă sau de cultura în care au fost folosite, potirele au avut dimensiuni şi ornamente variate. Sunt întâlnite potire care, datorită dimensiunilor, erau prevăzute cu toarte. Altele aveau clopoţei, pentru a atrage atenţia când erau mişcate.

De la un simplu pahar, la adevărate opere de artă meşteşugite din materiale preţioase, simbolismul Potirului aminteşte de coasta împunsă a Mântuitorului, din care a curs sânge şi apă. Importanţa acestui obiect liturgic este capitală, creştinismul definindu-se ca o religie a Potirului – împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos făcându-se din Potir.

Din aceste considerente, cultul liturgic numeşte acest obiect „sfântul Potir”, existând în cărţile de cult o rugăciune specială de sfinţire. După momentul consacrării, povăţuirile Liturghierului interzic atingerea „mâinii nesfinţite” de Potir. Ne atingem şi, în unele tradiţii chiar se sărută potirul, doar în momentul în care primim Trupul şi Sângele Mântuitorului.