Celebrul muzician englez,  Edward Elgar spunea: „Muzica ne înconjoară, ea se găseşte pretutindeni în jurul nostru, în aer, oriunde.  Nu avem decât să luăm de acolo câtă ne trebuie.” Ori de câte ori ne vin în minte aceste cuvinte, nu putem să nu ne amintim de marele pianist Dinu Lipatti. După ce concertaseră împreună la Londra, Herbert von Karajan mărturisea: „Nu mai era pian, era muzică eliberată de orice gravitate, muzică în cea mai pură formă a ei, aşa cum ne-o poate reda cineva care nu mai trăieşte printre noi, pe pământ.”.„Era marcat de o aură suprapământeană”, spunea compozitorul Frank Martin iar Francis Poulenc vedea în el un artist de o spiritualitate dumnezeiască.

La 19 Martie s-au împlinit 96 de ani de la naşterea sa. A murit în septembrie 1950, în vârstă de 33 de ani. Scurta sa viaţă a stat sub semnul graţiei divine, spunea dirijorul Paul Sacher. „În prezenţa lui totul devenea transparent, erai silit să renunţi la aparenţe şi la provizoriu. Ceea ce caracteriza interpretările sale era o luciditate castă” scria cu mare veneraţie Carl Burckhard. S-ar putea cita în continuare multe alte cuvinte de caldă admiraţie ale celor mai mari muzicieni contemporani, dedicate lui Dinu Lipatti.

Care să fie oare pricina acestei recunoaşteri unanime? Nu sunt opinii de specialitate, docte, reci, obiective, aşa cum auzim deseori. Poate faptul că luciditatea presupune suferinţă, dăruire totală, conştiinţă a menirii pe care avem să o împlinim în această trecătoare existenţă a noastră?  Cea care transformă efemerul în definitiv, în neuitare? O transpunere a pildei talanţilor, atunci când nu-i îngropăm ci îi sporim cu conştiinţa că darul care ni s-a dat trebuie amplificat, comunicat şi altora şi nu pierdut cu indiferenţă şi inconştienţă? Că înainte de pretenţiile pe care ne închipuim că avem dreptul să le formulăm, trebuie să îndreptăm severitatea şi exigenţa asupra noastră înşine?  Deşi era grav bolnav şi mai avea puţin de trăit, Dinu Lipatti a fost extrem de exigent cu el însuşi. Înregistrările lui, din păcate nu prea numeroase, sunt perfecte, legendare, considerate şi astăzi de referinţă. E o ilustrare evidentă și inevitabilă, totdeauna actuală, a pildei talanţilor. Actuală şi necesar de întipărit în existenţa noastră.

Nu ajunge să percepem cu simţurile noastre o manifestare de artă, oricât ar fi de pregătite pentru aceasta. Şi nu numai despre artă este vorba, ci de acel inefabil, dincolo de artă, dincolo de virtuozitate. Este vorba de o atitudine de viaţă. De străduinţa de a face ca înmulţirea talanţilor să devină un fapt existenţial. De abia atunci „totul devine transparent, dincolo de aparenţe şi de provizoriu”, cum spune Paul Sacher. Prin parabola talanţilor, Iisus Hristos ne-a pus la dispoziţie una din căile prin care omenescul din noi se autodepăşeşte, se purifică, părăseşte infatuarea, suficienţa, lipsa de perspective. Ni se spune că cel care „şi-a îngropat talantul” va fi damnat. Nu şi-a valorificat talantul, nici că nu a adus stăpânului său roadele pe care talantul le-ar fi putut produce, ci şi-a îngropat talantul. Această acţiune de suficienţă şi nepăsare, orbirea care dispreţuieşte darul lăsat omului de către Domnul, este pricina damnării lui.

Cât de des îngropăm noi talanţii, sau îi obligăm şi pe alţii s-o facă? Ne-am întrebat oare care sunt consecinţele funeste ale acestei inconştienţe, ale acestei orbiri totale, aidoma celei de care au dat dovadă odinioară Adam şi Eva, ceea ce le-a adus alungarea din rai? Ce ne rămâne după ce îngropăm darul Domnului? O existenţă cenuşie, fără bucurie, chiar dacă ni se pare o reuşită pe planul efemer al succesului material?

În 16 septembrie 1950, cu puţin înainte de moarte, la concertul de la  Besançon,  rămas în istoria culturii ca unul dintre cele mai mari evenimente muzicale dintotdeauna, Dinu Lipatti, prea slăbit ca să-l poată duce până la capăt, a întrerupt interpretarea Valsurilor de Chopin. La poartă aștepta o mașină de salvare. Cu ultimele sale puteri, a interpretat coralul de Bach „Jesu bleibet meine Freude”, „Iisuse, rămâi bucuria mea”. De altfel cu acest coral îşi începea şi îşi sfârşea toate concertele. Cu acest coral și-a început activitatea concertistică şi cu el a încheiat-o pentru totdeauna. Din sala de concert a fost dus direct la spital...

Nu ne putem împiedica de a reflecta la destinul marelui pianist. El ştia chiar şi în pragul morţii lui, că marea taină a vieţii, sensul ei, este acela de a nu ne îngropa talantul, pentru a rămâne astfel întru bucuria Domnului. Ni s-a dat bucuria, darul de preţ al Creatorului pentru făpturile Sale. Vedem oare adevăratul chip al vieţii, frumuseţea  generozitatea ei? Pământul ne dă de toate, soarele ne încălzeşte, păsările cântă pentru noi. Nu trebuie decât să primim bucuria care străluceşte, care ar putea străluci în noi, în dragostea noastră pentru ceilalţi, a celorlalţi pentru noi. „Tu, bucuria mea de toate zilele”, spune Fericitul Augustin.

La sfârşitul veacurilor, citim în cutremurătoarele pagini ale Apocalipsei, vom da seamă de toate faptele noastre. Atunci va fi socoteala cea mare, scadenţa. Vom răspunde ce am făcut cu talantul dăruit nouă, ce s-a ales din scânteia divină pe care Marele Judecător a pus-o în noi, dacă am înăbuşit-o în ură şi lăcomie, sau am lăsat-o să strălucească în sufletele. Vom răspunde în numele libertăţii noastre, pe care nimeni nu ne-o poate lua.

O istorisire din Pateric relatează că un călugăr îmbunătăţit aflase har înaintea lui Dumnezeu, astfel că primise darul de a vindeca bolnavii. Lume de pe lume venea să-l caute şi fiecare se vindeca de boala sa, plecând însănătoşit. Şi iată că într-o zi un om suferind a pornit în căutarea lui, nădăjduind alinare. Ajuns în apropierea chiliei monahului cuvios, a întâlnit un trecător  care l-a întrebat ce caută pe acolo. Bolnavul i-a spus, întrebând totodată cum ar putea ajunge la omul sfânt, fiindcă se rătăcise. Trecătorul s-a minunat: „Tocmai pe păcătosul acela îl cauţi?  E un nevrednic, un păcătos fără pereche şi fără îndoială, n-are nici o putere de a tămădui pe cei în suferinţă. Întoarce-te la casa ta şi roagă-L pe Dumnezeu să te vindece. El este Cel care poate orice şi El te va face sănătos, dacă te rogi Lui cu credinţă.”

Omul a făcut calea întoarsă, rugându-se cu lacrimi să fie izbăvit de suferinţa lui. Pe drum s-a vindecat, ajungând sănătos acasă. Şi iată, cei care au văzut minunea i-au mărturisit că trecătorul pe care-l întâlnise era de fapt călugărul cel cuvios pe care el îl căutase… Care, în smerenia sa, recunoscuse că Domnul tămăduieşte pe cei în suferinţă, că Lui i se cuvine lauda şi mulţumirea...

După ce auzim această istorioară ne putem întreba de câte ori ni s-a întâmplat să pricepem că Dumnezeu sporește talanții cu care ne înzestrează tot El? În nevrednicia noastră El ne dăruiește putința de a-i valorifica, de a-i spori, conștienți de darul pe care ni-l face. Să comparăm cu spaimă nevrednicia, cu sfinţenia autoproclamată a unora.  N-ar trebui să uităm că, înainte de orice,  Dumnezeu e bunătate şi milă, aşteptând cu infinită răbdare un semn din partea noastră? Aureolele pe care le construieşti singur sunt surogate care nu preţuiesc nimic, n-ar trebui să se uite asta!   

Oare aşa se întâmplă? Cât de des mărturisim că reuşita noastră trebuie pusă pe seama Domnului, care ne dăruieşte însuşiri, pe care ne ajută să le fructificăm? Suntem conştienţi de nevrednicia, şi neputinţa noastră, aidoma monahului din istorioara de mai sus? Pe scurt asta s-ar numi modestie, smerenie, conştiinţa propriei realităţi, sau cum vrem să-o numim. În zilele noastre asemenea atitudine e calificată fie drept naivitate, prostie, sau eventual prefăcătorie. Un om care vrea să reuşească în viaţă trebuie să se bată cu pumnii în piept, să le atragă celorlalţi atenţia asupra meritelor lui sau să–şi oblige subalternii s-o facă. Sau, practică foarte frecventă, să cumpere laudele. Se   anunţă pretutindeni, ce activitate fructuoasă a avut respectivul în fiecare zi, de câte ori a dat bună ziua, de câte ori a rostit cuvinte de duh, care puteau rezolva totul, de câte ori a venit cu soluții pentru a-i face fericiți pe ceilalți etc., etc..  Evident, tot ceea ce a făcut, chiar dacă în mod evident n-are nici o valoare, este spre folosul celorlalţi.

Când la un pol se adună averi inimaginabile, iar două milioane de copii pleacă flămânzi la şcoală, pentru că părinţii nu au bani să-i hrănească, ceva nu este în regulă. Atunci când acestor discrepanţe scandaloase, li se găsesc  justificări, atunci când lăcomiei şi lipsei de scrupule li se atribuie intenţii benefice pentru soarta umanităţii, ceva nu e în regulă. Simptomele sunt ale unei societăţi bolnave, care încet, încet, se prăvăleşte într-un fund de prăpastie din care nu ştiu cum va mai putea ieşi.

Când eram copii existau o sumedenie de ziceri, pe care cei din generaţia mea nu le-au uitat. Acum nu le mai foloseşte nimeni. Una dintre ele suna: ”Lauda de sine nu miroase a bine”. Iar azi? Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu  o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său.

De abia atunci, când ne vom transforma cu totul într-o massă amorfă, impersonală, o magmă stinsă şi învârtoşată, pe care înfloresc buruienele aroganţei şi inconştienţei, de abia atunci vom înţelege poate, că a ne asuma cu smerenie şi modestie propria realitate, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu,  pe care atât L-am hulit, ar fi singura cale de a restaura fiinţa umană.

Personalități ca Dinu Lipatti, rămase în legendă, nu se mai prea pomenesc astăzi. Ce rost ar avea? Comparațiile supără. De ce uităm că viaţa ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea, pe care numai darul Lui și prezența celorlalți ne-o poate dărui. Numai astfel ne înnoim, şi ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existenţa, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui eternă, pe care ni-l dăruieşte Creatorul, primindu-ne în comuniunea nepieritoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii iubitoare.    

Poate că ar trebui să învăţăm că acest cuvânt „eu” pe care uneori îl repetăm până la exasperare nu înseamnă şi nu aduce nimic, dacă nu este întovărăşit de „tu” de „noi” de „împreună”. Acestea sunt cheile miraculoase care deschid  omului poarta spre adevărata existenţă, spre adevărata lui configurare ca element unic, irepetabil, aducătorul de  infinită noutate, spre destinul nostru ca fii ai Domnului.

Trebuie să înțelegem că viața este un fapt de convingere nelimitată, de credință profundă, care îți arată calea spre o realitate pe care altfel n-ai cum s-o atingi. O realitate cuprinzătoare incluzând-o și pe cea imediată, concretă. Este un curaj al curajului de a-și manifesta cu consecvență atitudinea de viaţă, aşa cum  trebuie să o trăiești,  străduința de a-ți valorifica talanții primiți, înțelegând că existența noastră nu poate trece peste această realitate, peste atitudinea noastră față de această realitate, la care obligă faptul că ne recunoaștem creștini. Creștinismul obligă. Și ne deschide perspectivele unei vieți în veșnicie, care se poate dobândi doar în felul acesta, întărindu-ne credința în adevărul fundamental că nu există nimic de care să ne temem, pentru că am primit darul bucuriei, al strădaniei de a ne împlini, așa cum spune  scriitorul englez Jules Barnes care și-a intitulat o carte „Nimic de care să ne temem”.

„Nu vă temeţi”  (Mt. 28, 5),  spune Cartea Sfântă.  Este secretul supravieţuirii noastre, să nu-l trecem cu vederea. La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.