Am primit scrisoarea ta, fiul meu, și îți dau răspuns la cele ce mi-ai scris. Mă întrebi care din doi primește harul mai repede, pustnicul sau cel aflat sub ascultare. Fără îndoială că ucenicul ascultător. Acesta primește și harul mai repede și este și în afară de orice pericol. Nu se teme nici că o să cadă, nici că o să ardă. Numai să nu se lase cuprins de neglijență. Și să mai știi că, atunci când omul are înlăuntrul său pe Hristos, atunci fie că este singur, fie că este împreună cu mulți semeni ai săi, el își află liniștea și are pace mereu. Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care viețuiești și de mila Domnului. Experiența se dobândește, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul – de aceea se numește har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu – se dăruiește în funcție de căldura credinței, de smerenie și de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeași vârstă. David pe când păștea turmele tatălui său. La fel toți cei vechi și noi. Imediat ce omul ajunge la căința adevărată, harul se apropie de el și sporește o dată cu creșterea zelului. Experiența cere nevoință îndelungată. Înainte de orice lucru, cei care cer har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele și necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar daca în timp de ispită se neliniștește și nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o săvârșește și nici nu se învrednicește de vreun dar duhovnicesc.

Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu; cum că sunt necazurile și, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevarăt care este calea Domnului. Acesta așteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curățește, răbdând se luminează și ajunge să vadă pe Dumnezeu. Altfel Dumnezeu nu poate fi văzut, decât numai prin intermediul cunoștinței. Iar cunoașterea este vederea duhovnicească (theoria). Adică atunci când simți că Dumnezeu este lângă tine și că te miști înlăuntrul lui Dumnezeu și că orice faci Acesta vede și ești atent să nu-L superi cu ceva – pentru că vede și cele dinlăuntru și cele dinafară – atunci nu păcătuiești. Deoarece Îl vezi, Îl iubești și te îngrijești ca să nu-L întristezi. Așadar, oricine păcătuiește, nu vede pe Dumnezeu, este orb.

(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, 1996, pp. 34-35)