Nu tot omul domol şi liniştit din fire, sau blând, sau înţelegător a ajuns la treapta smereniei. Ci într-adevăr, smerit în cugetul lui este acela, care în ascuns are ceva vrednic de fală, dar nu se făleşte, ci în gândul lui priveşte acel lucru ca pe-o pulbere. Şi nici pe acela, care prin aducerea aminte a căderilor şi a păcatelor, se smereşte şi-şi aduce aminte de ele până ce i se frânge inima şi mintea i se pogoară de la gândurile cele trufaşe, pe care le are în amintire, nici pe acela nu-l numesc smerit cu gândul, deşi şi această aducere aminte vrednică este de laudă. Fiindcă aşa unul mai are gândul mâhnirii şi n-a dobândit încă smerenia; şi prin meşteşuguri încearcă să şi-o apropie. Şi chiar dacă este un lucru de laudă, el încă n-are smerenie, ci numai vrea s-o aibă, dar n-o are. Smerit este acela, care n-are nevoie să născocească cu mintea pricini, pentru a se smeri. Ci el în toate, în chip deplin şi firesc, are nesilită smerenie. Că el a primit în sine smerenia, ca pe un dar mare, care întrece toată zidirea şi firea. Si în proprii săi ochi se crede păcătos, şi de nimic şi vrednic de toată defăimarea. Şi deşi a pătruns toate tainele întregei firi duhovniceşti şi s-a desăvărşit în înţelepciunea tuturor făpturilor (lumii întregi) cu tot discernământul, el totuşi crede că nu ştie nimic. Şi aşa se crede în inima lui, nesilit de nimeni şi fără meşteşugiri.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 100)