Părintele Rafael ne-a povestit cum, pe când era frate la o mănăstire, nu se simțea în largul lui și se gândea să plece. Dar într-o zi a venit un tânăr și i-a spus:

– Părintele Arsenie Boca te așteaptă la el.

– Și uite așa am ajuns să fiu chemat de Părintele Arsenie să-l ajut la pictura de la Drăgănescu, ne-a mărturisit părintele. Îi eram ajutor, dar eram uimit de darul lui Dumnezeu din el: orice om venea, îi știa numele, vârsta și ce purta în suflet. Cu o asemenea precizie, încât rămâneam uimit. Deși era în haine civile, tuns și aranjat, avea ceva de sus. Vorbea puțin când picta, dar le descoperea oamenilor ce nevoi aveau. Îl port și acum cu mine oriunde sunt – pe Părintele Arsenie.

Unul dintre părinții de față l-a întrebat pe Părintele Rafael:

– Dar atunci erați copil, adică foarte tânăr?

Părintele a zâmbit:

– Și acum sunt (la 87 de ani), că altfel nu pot intra în Împărăția cerurilor!

Părintele Rafael mi-a așezat două cuvinte la inimă: M-a întrebat: „Ești fericit?” Și tot el a răspuns: „Fericirea, atunci când o ai, nu ești conștient de ea — doar când o pierzi.”

Eu și acum mă simt copil, pentru că doar copiii intră în Împărăția lui Dumnezeu!

Să ne învrednicească Dumnezeu de rugăciunile Părintelui!