Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. (Marcu 8, 34-38; 9,1)

La sărbătorile mari închinate Crucii Domnului, precum Vinerea Mare sau Praznicul Înălțării Sfintei Cruci ne concentrăm atenția la evenimentele în sine, anume însăși Răstignirea Mântuitorului, respectiv aflarea Lemnului dătător de viață de către slujitorii împărătesei Elena. De aceea, Biserica a instituit și sărbători secundare închinate Patimilor și Crucii Domnului, care pot servi ca momente de bilanț personal. Situate aproximativ la jumătate de an una de cealaltă, Duminica Sfintei Cruci sau a treia din Postul Mare, precum și Duminica după Praznicul Înălțării Sfintei Cruci constituie prilejuri de a medita mai adânc la suferință și sacrificiu, esențiale în credința noastră. Gândindu-ne la Crucea Domnului și însemnătatea ei ca eveniment al jertfei, putem să aprofundăm sensul crucii noastre personale și să împlinim mai bine chemarea purtării ei cu demnitate. Despre aceasta amintește Domnul când invită pe „oricine voiește să vină” după El, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-L urmeze.

Deși la vremea în care Domnul rostește aceste cuvinte, undeva pe la mijlocul Evangheliei după Marcu, momentul răstignirii Sale nu pare probabil, El alege să se refere la asumarea unui destin, cu bunele și relele lui, folosind cuvântul „cruce”, care pe atuncea nu avea alt înțeles decât acela al înfricoșătorului instrument roman de tortură pentru tâlhari și trădători. Avem de a face, prin urmare, cu un cuvânt profetic, aluzie la faptul că Iisus însuși urma să-Și ia și să-Și poarte crucea până la locul răstignirii. Cei care „își iau crucea” și îi urmează Lui  nu sunt deci cei care parcurg într-un pelerinaj drumul Crucii, „via Dolorosa” marcată până azi în Ierusalim. Contextual, luarea crucii și urmarea Domnului înseamnă asemănarea cu Iisus în ceea ce a însemnat pentru Sine acest supliciu: purtarea unei greutăți nemeritate, suportarea durerilor, insultelor, nedreptăților până la moarte, dar și purtarea fricilor iraționale, a neputințelor și eșecurilor umane. Din versetele citite în această Evanghelie observăm că nu se poate vorbi despre o urmare a lui Iisus doar ca și cum s-ar respecta un cod moral și atât. Această urmare implică o lepădare de sine totală: „cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde”. Menajarea de greutăți înseamnă pierderea sufletului, în timp ce opusul, adică aparenta pierdere a sufletului, renunțarea la confortul propriu pentru Hristos și pentru Evanghelie, înseamnă câștigarea vieții veșnice.

Mitropolitul Serafim citează adesea o afirmație a teologului rus Vladimir Zielinsky: „Scoateţi crucea din Evanghelie şi veţi avea o rețetă pentru consumatori cucernici”. Expresia evidențiază un adevăr care din păcate azi e vizibil adesea. Există numeroși creștini care chiar trăiesc moral, nu fac rău aproapelui și nu trișează în folosul propriu, însă rămân lipsiți de o implicare comunitară reală. Creștini care merg la biserică destul de des, dar care se smintesc atunci când sunt agresați, intenționat sau neintenționat, de către alții. Care se duc la slujbă ca să se roage doar pentru sine și cei apropiați, fără a ajunge să cunoască pe cel care se roagă lângă ei, duminică de duminică. Acești oameni cucernici deseori chiar se simt îndreptățiți de corectitudinea și moralitatea proprie și adesea judecă și taxează fiecare gest greșit al semenului mai puțin educat religios, sau poate pur și simplu „prea băgăreț” în viața altora. Nu putem afirma că viața lor duhovnicească e un fals, dar ea rămâne la un nivel de copilărie a credinței, fiindcă scopul rugăciunilor publice este tocmai acela de a depăși spațiul individual, către o trăire comună a bunelor și relelor tuturor. Cum va fi, dacă Dumnezeu i-ar primi în rai pentru viața lor frumoasă pe toți credincioșii unei biserici, iar aceștia ar continua, ca și pe pământ, să se simtă lezați unii de faptele celorlalți și să încerce să se evite reciproc? Raiul s-ar transforma în iad. Aceasta înseamnă că suntem chemați nu doar să ne purtăm crucea proprie și nici măcar numai să ne asumăm cu demnitate greutățile și neputințele. Ci înseamnă să mergem mai departe, renunțând la confortul nostru duhovnicesc în favoarea celui de lângă noi, care poate are nevoi nu doar între anumite intervale orare, ci oricând.

Domnul Hristos Își continuă învățătura afirmând că omul poate câștiga întreaga lume, aceasta fie din punct de vedere al bogăției, având orice-și dorește, fie din punct de vedere al celebrității, devenind cunoscut de toți sau fie chiar din punctul de vedere al savantului, cunoscând tainele universului, ori acela al turistului de profesie, văzând și cunoscând multe țări, regiuni, tradiții. Câștigarea averii, faimei, științei nu asigură automat mântuirea. Aceasta este dată numai de alipirea noastră la Cel prin care vine mântuirea. Cine se rușinează de Hristos, fie în declarații publice, fie în fapte și gesturi, adică evită să își asume identitatea creștină într-un anumit context, acela încă mai are de lucru cu sine însuși. Această trădare, fie ca a lui Petru, care de frică a spus că nu-L cunoaște, fie ca a lui Iuda, care dezamăgit de neimplicarea politico-civică a Domnului, L-a vândut pe un câștig material, e repetată de noi în viața de zi cu zi, atunci când, în locul vieții uneori periculoase dar drepte alegem confortul sau în locul câștigării celor duhovnicești alegem folosul imediat, material. După cum unul s-a pocăit iar altul nu, tot așa fiecare dintre noi, uneori ne dăm seama că am greșit și căutăm să ne îndreptăm, iar alteori persistăm cu bună știință în greșeală.

Lipsa dorinței de schimbare „rodește” pierderea sufletului, pentru care nu există monedă de schimb. Sufletul se mântuiește doar din mila Domnului și nu din puterea noastră proprie, care e iluzorie. Noi vom rămâne, din cauza stângăciilor noastre cotidiene, nevrednici pentru El. Dar Domnul așteaptă ca noi să încercăm să tindem către El. „A te rușina de Hristos” și de cuvintele Sale înseamnă că te dezici de atitudinea Sa jertfelnică pentru ceilalți, precum și de îndemnurile Sale de a lucra la împlinirea poruncii iubirii aproapelui. Iar faptul că, la rândul Său, Hristos „Se va rușina” de cei ce nu L-au recunoscut, nu înseamnă că le plătește acestora cu aceeași monedă, ci că El nu Se recunoaște, nu Se poate oglindi în sufletele lor care în loc să strălucească, sunt mate, nefăcându-L vizibil pe Dumnezeu.

Ultimul verset al Evangheliei arată că moartea și Împărăția lui Dumnezeu sunt incompatibile. Cel care vede puterea Împărăției cerești nu gustă moartea. Acela doar adoarme în nădejdea Învierii și a vieții veșnice. Spaima morții ne domină pe fiecare dintre noi fiindcă încă nu am ajuns să credem cu adevărat în veșnicia trăirii cu Dumnezeu și că în noi încă se amestecă necredința și credința. Dar cu toate acestea nu e cazul să disperăm ci, constatându-ne încă slăbiciunea spirituală, să cerem Domnului să pună umărul și la crucea noastră.