Pe Marian şi Victoria Zidaru îi găsim în căsuţa bucovineană din satul sucevean Liteni, comuna Moara, în spaţiul în care Dumnezeu stă cu ei în casă. Muncesc zilnic la proiectul lor „de suflet”, construiesc un spaţiu tradiţional, cu ateliere, destinat unei Ferme de Artă. În locul făurit de mâinile lor se vor aduna pe timp de vară colegi, artişti şi copii din Bucureşti, care se vor îndeletnici cu meşteşugul ţărănesc sculptural, întors la el acasă.

Cum arată o zi din viaţa sculptorilor Zidaru în acest univers bucovinean în care pare să fi renăscut veşnicia?

Marian Zidaru: E frumos aici. Ferestrele casei dau spre răsărit, iar ziua începe cu Soarele, care crează armonie, din care se nasc celelalte, creaţiile noastre. Noi ne raportăm întotdeauna la acest tip de relaţie: între natură şi interiorul uman, care filtrează ceea ce vine din afară. Este vorba mai degrabă de creaţia care vine din raportul om-divinitate, pentru că Dumnezeu este cuprins în natură. El a creat prin Cuvânt, piatra, lemnul pe care noi îl modelăm. Omul creează ce-i transmite Creaţia.

Ne-am fixat aici în satul, pe locul acesta, care l-a moştenit Victoria, ca să redescoperim comportamentul natural. Ne legăm de casa bătrânească, de filonul pe care îl transmiţi sau care ţi se transmite, trăim pe locurile unde au călcat strămoşii noştri. E un spaţiu care musteşte, în care îţi vin idei. Este ca o obsesie. Ne trezim uneori în toiul nopţii ca să continuăm o lucrare.

Sculptorul este un mecanic spiritual care produce o stare de schimbare permanentă

Ce este sculptorul în raport cu Creatorul?

Marian Zidaru: Sculptorul este un detaliu din aplicarea vizuală pe care o are spiritualitatea umană. El se ocupă de tridimensionalizarea creaţiei în sens spiritual, comentează elementul spiritual în stare faptică. Este un mecanic spiritual, care realizează o schemă armonică, o stare de schimbare permanentă. La Veneţia am întâlnit o tânără artistă localnică, cu uşoare probleme interioare, care nu-şi găsea echilibrul. Vorbindu-i de lucrarea noastră, pe care am numit-o Glorii şi care folosea un orizont circular, unde cerul era izolat înăuntru, iar pământul în afara cercului, ea ne-a cerut să o lăsăm să intre în cerc, fiind convinsă că o va ajuta, că va dobândi această putere de a se schimba. Nu ştim care a fost rezultatul, dar ne-a plăcut convingerea ei şi gestul care l-a făcut. Dacă gestul respectiv este o armonie şi se creează ecouri armonice, atunci mulţi din jurul acelui nucleu armonic vor intra în rezonanţă cu elementul care împrăştie acea armonie. Noi suntem foarte responsabili de acest gest, de realizarea armoniei tainice.

Victoria Zidaru: Artistul este un ucenic al lui Dumnezeu. El este cel mai aproape de actul creaţiei. La început, când Dumnezeu a luat pământul şi l-a plămădit pe om din el, când a suflat peste el duh, de fapt El a creat un prototip. Or artistul creează tot prototipuri.

Obiectul neîncărcat cu divinitate nu este un obiect de artă

Reuşesc viaţa, natura, Dumnezeu să încapă într-un obiect făurit de mâinile dvs.?

Marian Zidaru: Sigur! Dumnezeu încape şi în grăuntele de muştar, darămite într-un obiect cu încărcătură spirituală. Dacă obiectul pe care îl creăm nu este încărcat cu divinitate, atunci el nu este un obiect de artă. Este un obiect decorativ, care poate să fie frumos şi atât. Arta plastică trebuie să-l conţină obligatoriu pe Dumnezeu, prin trăirea cu care creezi.  

Obiectele pe care le creaţi reuşesc să se contopească cu sufletul dvs, să vă transfigureze prin bucuria împlinirii, apropiindu-vă mai mult de Dumnezeu?

Marian Zidaru: Din punctul nostru de vedere aşa funcţionează lucrurile. Lucrând o viaţă împreună cu Victoria, nu avem satisfacţie decât în această zonă a artei. Bucuria noastră depinde de un obiect pe care am reuşit să îl încărcăm cu o calitate spirituală cât mai mare. Nu avem altă bucurie. Totul este legat de artă, iar noi suntem subordonaţi acestui meşteşug, pentru că prin el simţim, prin el creăm, prin el ne bucurăm. Este până la urmă o meserie de sacrificiu. Câştigi sau nu câştigi, tu trebuie să îţi faci datoria. Nu ai voie să faci rabat, să lucrezi cu jumătăţi de măsură. Bineînţeles, vorbim la modul ideal, la ceea ce ne străduim să facem noi. Ne culcăm foarte târziu, ne trezim foarte de dimineaţă, dar fără să ne gândim la folosul material, care vine automat dacă eşti cinstit faţă de artă.

Pentru că vorbeaţi adineauri de această onestitate faţă de artă, ce alte virtuţi trebuie să îşi însuşească un sculptor?

Marian Zidaru: În primul rând el trebuie să fie el însuşi, să fie sincer. Este garanţia unei activităţi de lungă durată şi valoroasă. Orice artist care are un comportament sincer, natural şi firesc are toate şansele să devină un artist de expresie. Tu nu cunoşti drumul, dar Dumnezeu te aşează unde trebuie. Trebuie să ai răbdare, să aştepţi şi să nu depui patimă, să te consumi prea mult.

„Vieţuirea ţărănească este manifestarea naturală şi firească a credinţei”

Spuneaţi într-un interviu că nu întotdeauna aţi „modelat” arta de inspiraţie religioasă. Ce moment v-a determinat să vă orientaţi către sculptura cu valenţe religioase, spirituale, tradiţional-ortodoxe?

Marian Zidaru: Sunt momente în viaţă, în care trebuie să faci ceea ce ţi se spune, chiar dacă nu eşti de acord. Aşa s-a întâmplat şi în cazul nostru. Orice început este rezultatul necunoaşterii. Pe măsură ce avansezi în respectivul proiect, descoperi anumite lucruri şi încet-încet descoperi adevărul, care este Dumnezeu. Când l-ai descoperit, El singur îţi arată zona de creaţie.

În tinereţe nu mă interesa zona spirituală, nu am avut în familie persoane cu o aplecare religioasă deosebită, dar am fost pus în nenumărate situaţii în care am fost obligat să recunosc că prezenţa lui Dumnezeu este un fapt concret, dovedit. Acum tot ceea ce încercăm este să facem voia lui Dumnezeu în limitele normale, nu extremiste. Am încercat-o şi pe aceasta, dar lucrurile cele mai importante se fac prin firesc. Am descoperit că vieţuirea ţărănească este manifestarea naturală şi firească a credinţei. În oraş, Dumnezeu nu se vede din cauza blocurilor. La ţară, Dumnezeu e în casă cu tine, se simte în adierea de primăvară, în tot.

Victoria Zidaru: Prima dată când am trăit concret această bucurie a descoperirii lui Dumnezeu a fost atunci când s-a născut copilul nostru. Atunci viaţa noastră s-a schimbat concret. Am devenit alţi oameni. Casa s-a umplut de lumină, nu ne-au mai interesat deloc lucrurile pe care le făceam înainte, nu ne-au mai bucurat. Nu ne-a mai trebuit nimic. Ne-am schimbat prietenii, ne-am schimbat obiceiurile şi am început să îl căutăm pe Dumnezeu concret. Am început să aprindem candela în casă, să ne spovedim conştient, să ne împărtăşim, să postim. Atunci s-a întâmplat ceva peste puterea noastră. A fost primul semn că Dumnezeu există şi că noi trebuie să recunoaştem şi să simţim bucuria în mod concret.

„Ceea ce este în noi intră şi în obiectul pe care îl lucrăm”

Înainte de a realiza o lucrare, va pregătiţi sufleteşte?

Marian Zidaru: Facem eforturi în acest sens. Practicăm acel ritual ortodox pe care îl practică orice creştin. Încercăm să facem rugăciunile zilei, un Acatist, o Miezonoptică, în funcţie de timp. Poate nu întotdeauna suntem la timp cu acest ritual, dar în linii mari încercăm să le împlinim, pentru că fiecare zi este un nou început, iar ceea ce este în noi intră şi în obiectul pe care îl lucrăm.  

Folosiţi des în lucrări simbolul crucii…

Marian Zidaru: Cum să nu? Pentru mine crucea are dimensiune feminină. Mă comport ca şi trubadurii care cântă serenade sub fereastra iubitei. Asta e relaţia mea cu crucea în artă. Şi dacă citiţi cu atenţie Acatistul Sfintei Cruci veţi vedea aceeaşi relaţie. Este ca o adoraţie pe care cel care o citeşte o face Crucii. E o relaţie de îndrăgostit cu Crucea şi cred că asta e relaţia firească pe care trebuie să o aibă un creştin. Crucea nu e sabie, nu e armă, este Fecioară.  

Prin ce se deosebeşte arta sculptorilor Zidaru faţă de cea a sculptorilor contemporani, pe care i-aţi cunoscut în ţară sau în spaţiile occidentale?

Marian Zidaru: Eu mă consider un artist plastic, nu contemporan. Vrând nevrând sunt contemporan, pentru că sunt în viaţă, dar arta contemporană nici eu nu o înţeleg, pentru că este o ciudăţenie, un teribilism asumat uneori, are tonalitatea unui lucru făcut la întâmplare. Astăzi s-a ajuns la o dizarmonie, pe care oamenii se încăpăţânează s-o considere armonia perfectă. De asta noi ne-am întors la Liteni, ca să redescoperim echilibrul, să înţelegem unde ne aflăm, să înţelegem ce este demn, ce este decent. Noi milităm pentru o artă spirituală, pentru o artă întoarsă la ea acasă. Încercăm să redimensionăm arta religioasă, pe care o încărcăm cu elemente simbolice, divine. Un obiect încărcat cu rugăciune, emană rugăciune. Depinde pe ce poziţie se situează artistul. Artistul propune armonii, repară dezechilibrul social. De asta ne-am întors în acest spaţiu rural, pentru a deveni naturali şi fireşti în ceea ce facem. Nu este cinstit să militezi pentru cultura populară şi să trăieşti în centrul Bucureştiului, într-o cu totul altă lume, cu alte preocupări. Nu merge, este ca o minciună. Dacă noi iubim viaţa la ţară şi ne inspirăm din această zestre, trebuie să simţim în profunzime ce înseamnă pământul, ce înseamnă materia biologică. Chiar dacă valorile satului s-au pierdut în proporţie de 90%, noi trebuie să le redescoperim, pentru că ele există, sunt îngropate în pământ.

Ţăranul loveşte într-un anumit fel cu toporul. Brâncuşi a fost ţăran, dar a trăit totuşi o vreme la Paris, închis în atelierul său. El s-a izolat, şi-a făcut un fel de chilie în centrul Parisului şi aşa a devenit Brâncuşi. De aceea noi încercăm să ne întoarcem, să vedem dacă toporul sună altfel în lumea satului.

Victoria Zidaru: În ziua de astăzi, lucrurile stau atât de pe dos, încât aproape că nu mai găseşti mesaje în obiectele create de artişti. Şi atunci, nouă ne este frică, într-un fel, de obiectele pe care le facem, pentru că e o mare responsabilitate să semnezi un obiect, să-i dai drumul în lume. El este ca o bombă, la nivel de subconştient: poate să facă rău sau poate să facă bine. El poate înţelege obiectul meu într-un mod greşit. Obiectul de artă este ca un rezervor care nu se opreşte niciodată, care emană ceva în permanenţă. De aceea, noi încercăm să nu producem stricăciune, ci dimpotrivă.

Aşadar, creaţiile dvs. au reuşit să modifice lumea prin care au călătorit…

Victoria Zidaru: Cel puţin, teoretic da. Noi cel puţin am încercat să fim adevăraţi cu aceste obiecte şi să punem în ele lucruri umane, care aparţin omului: frumuseţe, armonie, speranţă. Acesta este mesajul lucrărilor noastre.

Marian Zidaru: Nu o facem întotdeauna într-o manieră dulce, ci într-una în care se regăseşte duritatea. Ne referim la o zonă de dramă, de tragedie a creştinismului, la rănile lui Hristos. Pentru fanatici suntem prea liberi, pentru atei suntem prea religioşi…

Care sunt ideile, proiectele ce vor prinde contur în mâinile sculptorilor Zidaru?

Marian Zidaru: Avem nişte proiecte culturale cu acest loc, cu Liteni. Vrem să facem o galerie de artă, un centru de artă, un centru cultural la ţară, unde vom aduce colegi, artişti, copii care vor lucra aici, vor dormi, vor face opere de artă. Locul acesta se va numi Ferma de Artă şi sperăm că vara asta o vom deschide. Mai avem de lucrat la el. Bineînţeles, vom încerca să stăm mai mult aici şi nu la Bucureşti, pentru că acolo e mai greu să faci un anumit tip de artă, cel spre care tindem noi. Ultimele lucrări aici le-am făcut. Le-am dus în Bucureşti şi din asta trăim. Ce lucrăm aici, ducem acolo, expunem, vindem. La fiecare licitaţie se cumpără obiectele pe care le creăm noi. Şi Muzeul Ludwig a cumpărat mai multe lucrări de-ale noastre.

Nu sunt din lumea aceasta…

Sculptorii Zidaru, caracterizaţi de criticii din domeniul artelor plastice drept „persoane anacronice”, prin vestimentaţie, prin mediul de viaţă de tip ţărănesc şi prin opţiunea lor pentru tehnicile meşteşugăreşti autentice îşi dezvoltă arta de sacrificiu în domeniul religios, puternic simbolizat şi inspirat din Biserica Ortodoxă şi Vechiul Testament.

Marian Zidaru s-a născut la Baloteşti, pe 22 august 1956, iar soţia sa, Victoria Zidaru, în satul Liteni (Moara), din judeţul Suceava, pe 17 mai 1957. Au absolvit în Bucureşti Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Secţia Sculptură, unde timp de mai mulţi ani şi-au consolidat şi cariera artistică. În ultimul timp, sculptorii se refugiază de mai multe ori pe an în Liteni pentru a crea operele, pe care ulterior le expun şi le vând în Bucureşti.

Cuplul de artişti au devenit figuri proeminente în ultimele două decenii, prin arta neo-ortodoxă pe care au dezvoltat-o şi care, de multe ori a stârnit aprecieri sau polemici.

Potrivit viziunii critice, Marian Zidaru „iconicizează” sculpturile, iar Victoria brodează pe ţesături, urmând modelul patrafirelor medievale, heruvimi şi serafimi, în care se vădesc tema morţii, a suferinţei şi a speranţei mântuirii, utilizând tehnici domestice străvechi în confruntarea privitorului modern cu „personalul liturghiei cereşti”.

Expoziţiile „Îngerul călător”, „Crăciun însângerat”, „Masacrul inocenţilor”, „Slavă Noului Iersusalim”, „Zidirea”, „Zestrea”, „Noaptea bucureşteană”, „Renaşterea”, „Anotimpul îngerilor” , „Dictatura Florilor”, „Pârleazul” şi „Glorii” au traversat întreaga lume, o parte fiind vândute, iar altele expuse în atelierul de creaţie de la Liteni.

Cuplul de artişti au expus şi au vândut lucrările lor în multe ţări şi muzee ale lumii: România, Italia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania, Grecia, Coreea de Sud şi Statele Unite ale Americii, propunând o înnoire morală, ascetică şi spirituală, prin arta antimodernă, arhaică, primitivă şi tradiţională, prin jocul subtil cu obiectivele tradiţiilor. Arta, afirmă criticul Ruth Fabritius, „care preia teme din sfere care nu sunt din lumea aceasta, poate deveni, în lumea aceasta, o impresionantă celebrare a frumuseţii atemporale”.

(Lucrările lor pot fi privite pe site-urile www.absolutearts.com şi sculpturenetworks.com.)