Ieri am pășit în casa mitropolitului Visarion Puiu însoțind un grup de turiști. Glasul romancierului Sadoveanu dintr-o veche înregistrare ne-a însoțit ca de obicei. Dar parcă ieria sunat mai șters ca de obicei. De ce? Pentru că fondul sonor a fost mai puternic, mai dureros și mai profund.

Pentru cine nu știe, amintesc că vizitarea casei muzeu din spațiul monastic al Vovideniei, dedicat vrednicului de pomenire Mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu și scriitorului Mihail Sadoveanu,se face pe o fericită împletire între versul eminescian rostit de romancier, având ca fond sonor tulburătoarea piesă muzicală a neuitatului compozitor bucovineanCiprian Porumbescu, Balada pentru vioară și orchestră. Spun tulburătoare pentru că în ea autorul a cântat şi a încântat, a jelit şi a doinit, s-a rugat şi a sperat pe portativ odată cu sufletul neamului românesc din zbuciumata Bucovină, însetat după dreptate şi libertate. Este cu adevărat o pagină muzicală de o rară sensibilitate, plină de poezie şi nostalgie, cu raze de lumină şi pete de întuneric, în care se metamorfozează doina, cântecul şi jocul bătrânesc, fiind pe drept cuvânt una din creaţiile de referinţă ale culturii române.

Turiștii au plecat, iar eu am rămas în liniștea apăsătoare a casei ascultând cu o nestăvilită sete arcușul măiestritei viori care dă glas nepieritoarei creații a „craiului nou” din constelația culturii românești.  Suna, zic, mai tânguitor ca altădată. Poate vă întrebați ca și mine de ce?! Oare de ce… . Câți dintre noi ne mai amintim din istorie că ziua de 7 mai 1775 a fost și va rămâne pentru Bucovina o zi de adâncă tristețe. Acum 237 de ani această zi de primăvară s-a transformat pentru Bucovina și bucovineni într-o nesfârșită toamnă mohorâtă. Amintim că în Europa era perioada de împărţire a sferelor de influenţă între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. Astfel, la 7 mai 1775, la Istanbul, se semna Convenţia austro-otomană, alcătuită din patru puncte, prin care nordul Moldovei, numită de vrednicii români țara Fagilor, iar de austrieci, Bucovina, intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Teritoriu răpit României măsura 10.441km2, cu o populaţie de 70.000 locuitori. Reorganizarea noului teritoriu al statului austriac s-a făcut în mai multe etape şi a culminat în 1783, an în care au fost secularizate moşiile mănăstireşti şi episcopale, înfiinţându-se „Fondul bisericesc”, care avea misiunea de a întreţine Biserica şi şcoala. A fost o lovitură brutală pentru viaţa monahală de aici deoarece toate mănăstirile au fost desfiinţate, rămânând doar trei: Putna, Dragomirna şi Suceviţa. Însă, Biserica Ortodoxă nu avea o organizare unitară. Sudul regiunii era supusă Mitropoliei de la Iaşi care o conducea printr-un dichiu, iar nordul provinciei era organizat într-o eparhie numită Episcopia Rădăuţilor. La 24 aprilie 1781 a avut loc o înţelegere între mitropolitul Gavriil Calimachi de la Iaşi şi episcopul de la Rădăuţi, Dosoftei Herescu prin care s-a purces la arondarea eparhiei bucovinene. Practic, s-au făcut schimburi de teritorii în aşa fel încât episcopia de la Rădăuţi să conducă spiritual şi canonic toate ţinuturile regiunii luate de austrieci în ocupaţie. Această iniţiativă a aparţinut guvernatorului militar al provinciei, Enzenberg.Tot el a fost cel care a sugerat episcopului Dosoftei de la Rădăuţi să-şi stabilească reşedinţa episcopală la Cernăuţi, oraş ales de Iosif al II-lea drept capitală a Bucovinei. Mutarea oficială a episcopiei Bucovinei la Cernăuţi s-a făcut la 12 decembrie 1781, iar episcopul Dosoftei s-a numit „episcop exempt al Bucovinei.”

Politica habsburgică a fost, în general, una favorabilă Bisericii Ortodoxe de aici, Biserică majoritară, dar asta doar la început deoarece nu peste mult timp s-a trecut la subordonarea bisericii faţă de stat printr-un decret imperial numit „dreptul statului asupra bisericii”. De aici încolo s-a început o politică de cenzurare a activităţii Bisericii. Acest lucru s-a întâmplat pe timpul domniei lui Iosif al II-lea care a recunoscut oficial Biserica Ortodoxă din Bucovina şi chiar a primit să fie numit Patron Suprem al Bisericii Ortodoxe din Bucovina. Însă, lucrul cel mai reprobabil a fost acela că Biserica din Bucovina a fost scoasă de sub jurisdicţia Mitropoliei de la Iaşi şi trecută sub Mitropolia ortodoxă de la Karlowitz, deşi clerul bucovinean a protestat energic deoarece prin această mutare s-au deschis şi mai larg porţile slavismului spre ortodoxia românească din Bucovina. Românii au dus o grea și adesea înăbușită luptă pentru libertate și păstrarea elementului național. Impulsionarea luptei de eliberare de sub dominaţie străină a fost motivată de evenimentele din 1859 din Ţările Române, Muntenia şi Moldova, care prin unirea lor au pus bazele Statului Naţional Român. Mişcări importante au avut loc şi pe plan bisericesc. Anul 1866 a adus mutaţii importante în Imperiu Habsburgic, de fapt era anul când răsărise apusul acestui stat multinaţional. Noua Constituţie adoptată în 1867 păstra autonomia Bucovinei şi separa puterea administrativă de cea judecătorească în ducat. Datorită acestui lucru economia regiunii se dezvoltă, iar viaţa socială cunoaşte o evoluţie remarcabilă. S-au dezvoltat învăţământul, o serie de şcoli fiind subordonate Consistoriului Ortodox din Cernăuţi. În anul 1875 fusese inaugurată Universitatea din Cernăuţi, care cuprindea şi Facultatea de Teologie greco-orientală (ortodoxă).

Cu toate acestea Viena ducea o politică vizibilă de deznaţionalizare. De aceea, de-a lungul timpului s-au organizat diferite societăţi culturale (Arboroasa) care au încercat să sensibilizeze opinia publică asupra acestor nedreptăţi. Una din acţiunile pro-româneşti din Bucovina cele mai mediatizate a constituit-o manifestaţia studenţească de la Putna, din anul 1871, din al cărui comitet de conducere făcea parte şi Mihai Eminescu, care era legat atât de mult de dulcea Bucovină, dar şi inegalabilul compozitor Ciprian Porumbescu, care a şi fost închis după 6 ani pentru această acţiune, în urma nedreptei întemnițări îmbolnăvindu-se de tuberculoză, boală care i-a adus și dramaticul sfârșit la doar 29 de ani.

Proclamarea Independenţei României la 10 mai 1877 a dat noi speranţe românilor bucovineni de a se uni cu ţara mamă. Pentru aceasta apar noi mijloace de luptă, cum ar fi formarea primelor partide politice. Prima formaţiune de acest fel a fost Partidul Naţional Român, constituit în 1905 sub conducerea marelui patriot Iancu Flondor. Prin activitatea acestui partid şi mai ales prin strădaniile marelui patriot Iancu Flondor relaţiile dintre Bucovina şi celelalte provincii româneşti se amplifică considerabil. Emanciparea românilor şi dorinţa lor de a reveni la patria mamă au fost intens amplificate de evenimentele din 1914 prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (declanşarea primului război mondial). După alţi 4 ani de speranţe, neîmpliniri, piedici, uneltiri din partea noii orânduieli politice din Rusia (revoluţia din octombrie 1917) unirea acestui străbun pământ românesc cu ţara mamă s-a înfăptuit la 28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei condus de neobositul Iancu Flondor proclamă unirea Bucovinei cu România. Așa s-au încheiat 143 de ani de amară înstrăinare. Dar istoria poate fi uneori și mai crudă. La 22 de ani de la unirea Bucovinei cu România, acest petic de pământ românesc ne-a fost iarăși furat tot într-o zi de 28, dar a lunii iunie 1940, care reprezintă o altă zi mohorâtă pentru Bucovina, o altă funestă toamnă care continuă și astăzi. Sârma ghimpată a fost așezată nu doar pe graniță sfârtecând trupul Bucovinei în două, ci mai ales în sufletele vajnicilor bucovineni, pricinuind multe și sângerânde răni în sufletele lor.

Aș fi vrut să văd o știre, măcar una, în mass-media de ieri legată de semnificația zilei de 7 mai pentru românii bucovineni. Din păcate, nu am găsit. Oare este semnul uitării istoriei zbuciumatului petic de pământ românesc? Nădăjduiesc că nu. Pun această omisiune pe seama neputinței zilei ce a trecut. De aceea, în încheierea acestor rânduri scrise cu durere  aș apela la spusele hăruite ale lui Eminescu pentru a ne aminti ce reprezintă Bucovina pentru noi toți:

„…Bucovina este partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre, este Raiul Moldovei. Este țara presărată cu biserici și mănăstiri zidite de luminații domni ai Moldovei. …Bucovina este pământul nostru cel mai scump, este obârșia Moldovei și pământul cel mai înfloritor unde trăia odinioară poporul cel mai liber. Bucovina este pământ sfânt, a cărui apărare ne-au constat  râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimii noastre…”