Nu e rostul nostru să prezentăm în Picătura noastră viața unui om, unui astfel de om. A făcut-o, tehnic, Profesorul Alexandru Boboc în Revista de Filosofie (LXIII,5, pp. 677-681, București, 2016), prin articolul său „In Memoriam. O viață de cărturar. Ion Ianoși”. Dar cred că putem fixa câteva puncte de reper pentru cititorul tânăr, acela care crede, deseori, că generația bătrânilor autentici merită uitată. Ion Ianoși se naște la 1 mai 1928 la Brașov – dată cu profundă asumare în viața filosofului, esteticianului, criticului literar, scriitorului. Face școală în Brașov – cu restricțiile aiuritoare aplicate unui tânăr evreu, fiind absolventul unei școli tehnice și abia în 1949 bacalaureat, apoi filologia (limba maghiară) la Cluj și apoi la Sankt Petersburg – unde învață în epoca ultimă a stalinismului.

Veți citi pagini fascinante despre formare și reformarea sa intelectuală, despre efortul său de desprindere din instructor al CC al PCR spre marea vocație de profesor universitar, un pedagog special și un exeget minunat al vieților unor filosofi și autori, un „antrenor” de profesori – unii marcând și azi gândirea și rostirea românească. L-am descoperit sub presiunea căutării orizontului estetic. Mai întâi m-am agățat de volumul său de Estetică (publicat în 1978), apoi am citit Romanul monumental al secolului XX (ediția 1963) ori cele două volume Sublimul în estetică (1983) și Sublimul în artă (1987). Prin cărțile sale m-am apropiat mai atent de Constantin Noica și cred că orice încercare de aprofundare a operei lui Thomas Mann fără grijulia navigare a lui Ion Ianoși e greu de realizat. Îndată după anii ’90 – obturat oarecum de trecutul său politic pe care îl lămurește liniștit în volumul acesta, Ultimul cuvânt – va reedita un text al său din 1968 – cred – Dostoievski, tragedia subteranei (2013, 600 pg.) și ne va dărui Dostoievski și Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuți (Ideea Europeană, 2004) – care continua, în mintea mea cel puțin, frumoasa monografie Tolstoi-romanul unei drame (1998). Cel mai aproape însă de inima mea este sinteza O istorie a filosofiei românești în relația ei cu literatura (Apostrof, 1996).

Toate le-am regăsit în excelentul dialog cu nepotul său, profesor el însuși de comunicare la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” și un fin specialist în istoria filosofiei, estetică și etică ori antropologie filosofică, Alexandru Ștefănescu. Nu sunt multe astfel de dialoguri-stick de memorie asemeni acestuia propus de doi minunați exegeți ai lumii filosofiei românești. Și nu numai. Desigur că volumul este (și nu este) un acord fin la volumul central de memorii a lui Ion Ianoși: Internaționala mea. Cronica unei vieți (Polirom, 2012, 856 pg).

Sunt lecturi obligatorii studenților în filosofie ori teologie, în cultura literaților ori specialiștilor în antropologie, estetică ori etică. Pentru că este povestea unui construct, a unei evadări prin cultură din subcultura ideologică a unor vremuri nu tocmai apuse. Este oftatul de ușurare a unui om-cultură. Cu toate zbaterile sale ideologice, cu Marx pe care-l vede ca nimeni altul în literatura eticii politice, cu o parte de viață risipită în drama zilelor, care-l va forța să recupereze, să lupte, să trăiască toate cuvintele ca... ultimul cuvânt. Citiți cum și-a ales limba română pentru exprimarea intelectuală, descoperiți-l tandru în dragostea sa pentru soția sa Janina – ea însăși o fantă de vie cultură în corpusul ermetic al vremurilor. Intrați, dacă vreți, în polemică totală cu el. Politic, ideologic, materialist dialectic. Dar nu vă prefaceți că nu-l vedeți.

L-am surprins pe Ion Ianoși furându-mi liniștea mulțumită în care îmi mărunțesc zilele. Și m-am lăsat vindecat de verva lui incredibilă. De tonusul său mărturisitor. Când se stingea, la 1 iulie 2016, triumful exemplarității umane pierdea un minunat susținător. Merită gândit și regândit, respirat. Volumul-dialog ne aduce aminte de inteligența vie a Bătrânilor de odinioară. Și cât mai avem de înțeles din darul lor, numai Dumnezeu știe.

Sursa: tribuna.ro