Una din bolile inimii este ignoranţa şi uitarea de Dumnezeu. Odată cu pierderea harului dumnezeiesc, inima se întunecă întru totul şi devine refractară faţă de înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu. Acest fenomen se observă la iudei şi la eretici, care deşi citeau Scripturile, nu le înţelegeau, pentru că inima le era acoperită cu un văl: „Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor" (II Corinteni 3,15). Numai în inimă dobândeşte omul încredinţarea dumnezeiască, numai în inimă i se arată Dumnezeu, numai în inimă îi vorbeşte El, tâlcuindu-i cuvântul Său. Când omul se ascunde de la faţa lui Dumnezeu, el se află într-un întuneric dens. Inima care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu sălăşluieşte în iad: „Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate, şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce aveam” (Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap.62, Filocalia vol. 1, p. 276).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 198)