Fericiți cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este Împărăția Cerurilor, a zis Domnul Hristos. Pe tine te descumpănește acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltați cu sărăcia pe care o laudă Hristos.

Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însușire a celor mai bune minți pe care le-a avut lumea. Este conștiința nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conștiința murdăriei proprii înaintea curăției lui Dumnezeu, conștiința deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.

Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, și nu om – iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată și genială. Fiul lui, preaînțeleptul Solomon, a scris: nădăjduiește către Domnul cu toată inima ta, și pe înțelegerea ta să nu te bizui. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, și anume a te încredința întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede.

Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără fățărnicie: „Puterea mea este neputincioasă, înțelegerea mea nevolnică, voința mea șovăielnică – Doamne, ajută-mi!”.

Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic nu știu, fără numai de Hristos!

Sărac cu duhul e savantul care, precum Newton, recunoaște că neștiința sa este nemărginit mai mare decât știința sa.

Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârșit al trufiei și laudei de sine. De prostească, foarte prostească trufie și de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul. Pace ție și bucurie de la Domnul!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2002,  pp. 41-42)