Vai şi amar când omul este sătul şi mulţumit în inima sa, şi mult mai bine când este flămând în inimă! Săracul aleargă pe la ferestre să ceară milostenie şi pe ger aspru. Oare ar face dacă ar avea o bucată de pâine?

Când omul simte necazul, se îngrijeşte şi se osteneşte din răsputeri. La fel şi cu inima: când se atinge de ea simţământul nevoii, al sărăciei şi al foametei, nu dă odihnă nici trupului, nici sufletului: „Fă asta, dar şi pentru cealaltă urneşte-te”. Atunci omul nu se mai autocompătimeşte, şi nici o osteneală nu i se pare prea mare. Iar simţământul foamei şi al nevoii este trimis de Domnul celui care se roagă şi care cere. El este semn al sănătăţii duhovniceşti. Bolnavul nu are poftă de mâncare; el e sătul, chiar dacă nu mănâncă cu săptămânile.

Păsărica legată de picior cu un fir scurt îşi ia zborul, cade, iar îşi ia zborul şi iar cade. Când firul este lung, păsărica zboară sus şi departe, dar în jurul aceluiaşi loc se învârte. De n-ar fi firul, ar zbura păsărica în pajiştile frumoase. Chiar dacă zboară în colivii mari, păsărelele tot nu-s în libertate. Cum să scape?

Când focul îl ameninţă pe cel legat, acesta se zbate cu putere, încât ajunge să rupă nu numai un fir slab, ci chiar şi un lanţ de fier. Aşadar lucrurile sunt simple: trebuie să „aprinzi nevoia” în jurul tău.

Ce înseamnă să „aprinzi nevoia”? Înseamnă să ai adâncul simţământ că te afli într-o primejdie extrem de mare, de care nu te poţi mântui altfel decât în Domnul Iisus Hristos. Tocmai acest simţământ ne va mâna spre Domnul şi ne va face să strigăm fără încetare: „Ajută, apără!” Toţi sfinţii au avut acest simţământ, ce nu i-a părăsit nicicând. Potrivnic lui este simţământul mulţumirii cu propria stare, care îl linişteşte pe om şi stinge în el orice grijă de propria mântuire. Miluieşte-ne, Dumnezeule, şi scapă-ne de acesta!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 195-196)