Sfințirea unei persoane începe și nu se încheie niciodată. Sfințirea unei catedrale naționale la fel, pentru că ea este a persoanelor care o au. Națiunea aceasta despre care vorbim e una a bunăvoinței, a prieteniei, a bucuriei întrevăzute. Cu toții să ne bucurăm de început și să îl ținem curat.

Poate că starea de azi a țării vine să ne arate ce înseamnă cu adevărat să ai bucurie, prin marele contrast cu ceea ce trăim în lume. Bucuria e mereu lăuntrică. Bucuria e libertate în dragoste. Pe cât o cerem, pe atât de nemeritat o primim.

Hristos Se naște într-un staul, Catedrala și ea într-un loc nu cu mult diferit. Am fi fost mândri dacă era într-un spațiu civilizat, curat, bine organizat, dar ea trebuia să fie aici unde este. În mizeria noastră, între fricile noastre, între faptele noastre așa cum sunt ele. Mândria nu ne ajută, cum nu ajută pe nimeni.

Din acest loc smerit putem spera să urcăm. Avem un simbol, un reper, o Catedrală a tuturor. Sfințirea nu este o punere în funcțiune, e deasupra ideii omenești de funcționare, e o consfințire a libertății noastre întru dragoste. E o reîntemeiere prin har după șirul de întemeieri al celor din trecut, din care ne tragem, pe care îi iubim. Va fi un trecut întru bunăvoință pentru cei care vin după noi. Va fi undeva în sufletul nostru, într-un dincolo al binelui, acolo unde ne dorim să fim prezenți alături de toți cei dragi, de toți oamenii.

Catedrala Națională e un dar, iar sfințirea e actul de a-L îmbuna pe Dumnezeu să o dăruiască celor care stau cu mâinile inimii întinse. Mințile ne tac pentru o vreme și lasă inimile să se înflăcăreze în lumină.

Hristos Se naște din nou în această țară pe care nu am știut, nu am vrut și nu am putut să o facem mai bună, mai demnă în rândul celorlalte țări. Primim un ajutor, iarăși și iarăși.

Cu mâinile unor oameni s-a făcut această lucrare, cu rugăciunile și mai multora a început, dar numai cu harul Domnului se sfințește.

Să ne bucurăm și să lucrăm, dinspre un tot mai jos către un tot mai sus, pe treptele Catedralei noastre!