Zorii Catedralei
În drum spre sfințirea Catedralei, o Țară. Cu bune și rele, cu înfrângeri și biruințe, unele schije din explozia biruințelor de odinioară. Altele întunecate de răutățile cotidiene, de îndoieli și informații preluate pe negândite. Decăderea intelectuală în viața politică duce la derapaje și în viața socială, în reflecția istorică a memoriei unei Țări, condamnate parcă la condamnați morali.
Monumentele libertății ne-au rămas cimitirele eroilor din trecătorile Carpaților, în văile Mureșului ori Oltului, în buza Jiului ieșind din Defileu. Monumentele libertății ne sunt osuarele Mateiașului, Oituzului, Mărăștiului ori Mărășeștiului, în podmolul câmpiilor înecate de sânge. De-acolo și din Hrisovul lui Ferdinand I pentru Biserica Mântuirii Neamului (10 mai 1920) putem să regăsim ritmul argumentării logic-istorice a unui locaș al preamării Celui pe care Regele îl vedea biruitor în mijlocul Armatei Române. Nu vor fi lipsă la primul zvon al clopotului ce vestește Sfințirea, ungerea unui altar ce ne cuprinde pe toți.
Cred, personal, că e un moment de luciditate al unei clipe grele, dinaintea unor critici, unele justificate, asupra unei construcții care judecă neputința socialului de astăzi. La vremea lui 1918, pe când Regele și Armata erau cantonate la Iași, un sibian, viitorul Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului chema, cu acordul Consiliului Național de la Arad, trupele românești ca eliberatoare cu aceste cuvinte: „Vodă Mihai Viteazu este la Alba Iulia. Își așteaptă oștirea...”. E semnul Catedralei. Hristos se așează în miezul frământărilor noastre, pe linia de front pe care în anii ’80 ni s-au chinuit bărbații și tinerii să zidească o Casă a Poporului, mai întâi ucigașă, apoi hulită, acum folosită. Dinaintea acelei construcții, scoasă din centrul Bucureștilor, s-a înălțat Catedrala, răspunsul unei generații, purtată prin săli de judecată și anticamere funcționărești.
Nu, nu a fost alegerea Patriarhiei dar acum pare că așezată în miezul unui București dărâmat de lamele buldozerului dovedește că nici un sistem ideologic nu poate distruge un neam, câtă vreme în mijlocul său locuiește Hristos. L-am dărâmat pe Lenin de pe soclul dinaintea Casei Scânteii, dar scânteia unui jurnalism partinic nu am reușit să o stingem. Ușor, ușor am revenit la ateism ca formă de gândire și la propagandă ca formă de ucidere a adevărului. Am ales libertatea, dar fără ființă, fără adevăr. De aici mișcarea noastră asurzitoare spre diluție socială, spre trădare și judecare a valorilor. Catedrala e modul în care se vădește că avem forța unui popor care nu depinde în proiectele sale numai de politic și care poate face din jigniri și opoziții emoționale prilej de analiză și reconfigurare, dar nu de stagnare în proiect. Nu. Nu cred că trebuie comparată nici cu stadioane, nici cu alte construcții și pentru orice om lucid e cât se poate de limpede că nu înlocuiește nimic din ceea ce avem nevoie. De luni dimineața, Bucureștiul nu va fi mai sărac ori mai bogat și nici Țara.
Un stat sănătos economic nu cârpește demnitatea poporului său. De luni, nu ne rămâne alta decât să revenim la munca noastră și gândurile noastre, la modul în care fiecare înțelegem să ne trăim viețile. Dar acolo, în miezul orașului care a suferit enorm în Primul Război Mondial, căruia i s-au dărâmat biserici și i s-au arestat preoți și anchetat tineri, acolo unde era nevoie de semn, s-a ridicat semn. Semn că putem, că nu suntem preceptorii ratării noastre și că avem, în unitate, forța de a construi. Ultimele zile i-a strâns pe oameni pe șantier. I-am urmărit, încruntați de responsabilitate, atenți, echilibrați. Au muncit enorm. Au încercat să pună un picior de pod peste marea vieții...Unii vor călca pe el.
Alții se vor încăpățâna să-l înjure, alții nici nu-l vor vedea. Putem calcula în spitale, intervenții medicale ori investiții în orice alt indicator banii investiți până acum în Catedrală. Putem calcula însă și în câte vieți s-au investit în Țara aceasta de care ne batem lesne joc, pe care am așezat-o la colț în cancelaria Europei. Fiecare mort de pe frontul primului Război Mondial ar fi putut fi un medic, un profesor, un țăran adevărat, un brutar, un tată, un soț...Nu-i putem jigni socotindu-le moartea drept o pierdere. Ci altarul de sens al actualei Românii. Fiecare mână de pământ așezată în cărămizile catedralei sunt ei, cei care s-au făcut pământ pentru ca noi să nu ne pierdem cerul.
Vin zorile. Spre Altarul catedralei pășesc sfinții. Oamenii vor intra și vor folosi rugăciuni pentru a spune cum se vede lumea prin ochii lui Dumnezeu. Fără a fi din lemn și fără să țină în chipul său spații mici, Catedrala se face loc de întâlnire cu Dumnezeu într-un neam ce și-a pierdut calea întâlnirii cu aproapele...Iar aproapele dintâi e Dumnezeu. Să mergem! Se arată zorii catedralei! Veniți să ne bucurăm de Dumnezeu Care se lasă sărutat pe zâmbet...
Sursa: tribuna.ro
