Prin naştere român, în Veşnicie al lui Hristos

 

Nu ştiu dacă suntem sau nu mai buni sau mai răi decât alţii. E o discuţie prea complicată şi fără nici un folos. Ştiu doar că ne-am născut în cadrul unui popor care are o credinţă creştină practic bimilenară. O credinţă îmbrăţişată treptat, în chip firesc, nu printr-un ordin „de sus”. Dacă vrem să facem abstracţie de această moştenire înscrisă în ADN-ul nostru spiritual, să nu ne mirăm dacă vom tot rata ţinte şi „proiecte de ţară” (dacă mai există!).

Nu mă număr printre cei care cred că nu poţi fi un bun cetăţean român decât dacă eşti şi de etnie română. Nici că a fi român se confundă neapărat cu a fi ortodox. Vorba lui Cioran, titlul articolului putea fi foarte bine şi: „Prin naştere paraguayan, în Veşnicie al lui Hristos”. Da, am convingerea nestrămutată că ţinta pentru orice om, indiferent de etnie, nu poate fi decât Hristos Domnul - altă cale mântuitoare nu este în afară de cea propovăduită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dar ştiu şi că fiecare are modul său propriu, traseul său către Cer, în funcţie şi de locul în care s-a născut, şi de neamul din care provine. Nu există un om abstract, poate exista doar o umanitate indefinită pentru unii filosofi şi, mai ales, pentru ideologiile secular-umaniste. Dar realitatea ne arată că suntem oameni care venim pe lume într-un context istoric anume şi cu anumite moşteniri din neamul nostru. A ignora aceste aspecte produce grave probleme nu doar în planul vieţii pământeşti, ci şi în lucrarea de unire cu Dumnezeu, de dobândire a Împărăţiei. E ca în cazul unei călătorii cu maşina, când eşti ghidat de GPS sau de alte sisteme de navigaţie auto. Nu este de ajuns să pui corect adresa de la destinaţie, trebuie să fie foarte bine definit şi punctul de plecare. Altminteri, nu se poate „desena” un traseu corect.

Sfântul Apostol Pavel sintetizează admirabil consecinţele unirii omului cu Dumnezeu: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Dar trebuie parcurse şi alte cuvinte din Sfintele Scripturi pentru a înţelege că, până la a fi „una în Hristos”, trebuie să ţii cont de identitatea de moment. De altfel, la Judecata de Apoi, adică înaintea lui Dumnezeu, vor fi chemate „toate neamurile” (cf. Matei 25, 32). Nu se spune „toată umanitatea”, tocmai pentru că vom fi chemaţi pe „căprării” sau „categorii”, nu de-a valma. Vom veni împreună cu cei din etnia noastră şi vom fi alături de cei din neamul nostru, din familia noastră. După care, da, nu va mai conta deloc acest aspect, căci toţi sunt chemaţi „să fie una” (Ioan 17, 22).

Faptul că majoritatea covârşitoare a cetăţenilor din România este de etnie română şi de credinţă ortodoxă ne conferă o anumită identitate. Unii o numesc mai degrabă „handicap” sau o piedică în calea prosperităţii economice şi a ridicării gradului de civilizaţie. Alţii exaltă această identitate a românilor şi îşi arogă, printre celelalte neamuri, o dimensiune mesianică, rolul de „buric al pământului”. Nu ştiu dacă suntem sau nu mai buni sau mai răi decât alţii. E o discuţie prea complicată şi fără nici un folos. Ştiu doar că ne-am născut în cadrul unui popor care are o credinţă creştină practic bimilenară. O credinţă îmbrăţişată treptat, în chip firesc, nu printr-un ordin „de sus”. Dacă vrem să facem abstracţie de această moştenire înscrisă în ADN-ul nostru spiritual, să nu ne mirăm dacă vom tot rata ţinte şi „proiecte de ţară” (dacă mai există!).

Tendinţa aceasta de sorginte neomarxistă conform căreia istoria e caracterizată printr-un continuu progres şi care se reflectă în desconsiderarea a tot ceea ce au trăit şi crezut strămoşii noştri, ispita de a ne considera mai „deştepţi” decât ei este una dintre cauzele situaţiei în care ne aflăm ca popor. Doar pentru că posedăm (sau suntem posedaţi de?) dispozitive moderne precum un smartphone nu înseamnă că ne pricepem mai mult decât cei din vechime să construim o ţară. Cei de acum 100 de ani au reuşit un lucru uriaş: Marea Unire. Noi nu doar că nu reuşim să fim la fel de uniţi ca atunci, dar nici măcar nu putem să purtăm o polemică civilizată, când nu ne punem de acord asupra unor lucruri. Ca să nu mai spun că avem dezbinători de profesie, gata să se împotrivească oricărui proiect naţional, creştin, moral. Şi care aruncă apoi vina pentru această dezbinare taman pe umerii celor ce iniţiază proiecte. Pentru astfel de oameni, ţăranul român are o vorbă: „hoţul strigă hoţii”.

Catedrala Neamului este un proiect naţional şi creştin, singurul notabil din întreg Anul Centenar. Singurul care va fi înscris în istoria anului 2018. A fost numită a „mântuirii” încă de la început, adică după ce ne-am câştigat independenţa (1877-1878). Nu are valenţe teologice aici termenul de mântuire, ci vizează faptul izbăvirii neamului de sub orice dominaţie străină. Atunci când Carol I, primul rege al României (nici român, nici ortodox!) a iniţiat un proiect de lege în 1882 pentru construirea acestei catedrale se gândea şi la dimensiunea de monument-simbol pentru eliberarea (mântuirea) neamului românesc. El a propus acum 136 de ani alocarea a cinci milioane de lei de aur din bugetul de atunci al ţării, care era de 140 de milioane de lei aur (adică aproape 4% din buget!). Cei ce critică ridicarea acestui maiestuos lăcaş de cult sunt ei mai lucizi, mai patrioţi decât Regele Carol I şi decât toţi cei care au susţinut, de-a lungul timpului, construirea Catedralei Naţionale, inclusiv un Eminescu sau un Slavici? Sau e cumva ţara noastră mai săracă decât în 1882?

Pe internet circulă o vorbă. Cică românii, văzând cât de repede s-a construit şi ce raport bun este între costuri şi calitatea lucrărilor de la Catedrala Neamului, ar dori ca Biserica să fie cea care să gestioneze şi construcţia de autostrăzi. Spune şi asta ceva despre disperarea românilor în Anul Centenar. Ce nu se ştie este că această Catedrală s-a ridicat nu doar cu mortar şi fier beton, ci şi cu mii şi mii de rugăciuni. Cei care frecventează biserica, mai ales slujba Sfintei Liturghii, ştiu bine ce spun.

Ortodoxia este şi mistică, şi pragmatică. Nu trăirea ei ne împiedică să trăim mai bine ca popor, ci tocmai lipsa acestei asumări existenţiale. Nu se fac avorturi pentru că femeile şi bărbaţii lor sunt ortodocşi, ci tocmai din cauză că aceştia nu au credinţă adevărată ajung să ucidă. Nu suntem mâncaţi de cancerul corupţiei pentru că suntem creştini răsăriteni, ci tocmai pentru că suntem doar cu numele ortodocşi, nu şi cu viaţa, ajungem să ne furăm unii pe alţii. Cu cât vom fi mai mult ai lui Hristos, cu atât mai mult vom fi şi de folos unei Românii aşa cum ne-o dorim cu toţii. Acesta este traseul nostru, ghidat de un GPS ceresc. Putem să-l acceptăm şi să ne (re)găsim Calea sau putem să ne încăpăţânăm să mai hălăduim pe drumurile lăturalnice ale istoriei. Nu de cei străini şi de puteri oculte, ci doar de noi depinde să ţinem drept volanul.

De la același autor

Ultimele din categorie