Un egumen oarecare avea sub povăţuirea sa douăzeci de călugări, din care unul, foarte leneş, neîngrijindu-se de mântuirea sa, fără de vreme mânca si bea fără de înfrânare si limba nicidecum nu-si ţinea. Pe acesta, stareţul de multe ori îl învăţa şi îl ruga pe el, zicându-i: „Frate, îngrijeşte de sufletul tău, că ai să mori şi în munci vei merge". Iar fratele niciodată nu asculta pe stareţ, neprimind cele grăite de dânsul. Deci, aşa vieţuind, s-a întâmplat că a murit fratele acela. Iar egumenul mult se mâhnea pentru dânsul, ştiind că întru multă lenevire şi nepurtare de grijă a ieşit din lumea aceasta.

Însă, a început egumenul a se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru cel adevărat, arată-mi mie pentru sufletul fratelui". Şi, într-acest fel, de multe ori a făcut. Iar odată a căzut peste dânsul o spaimă şi a văzut râul cel de foc şi mulţime de oameni într-însul, arzând în foc şi văitându-se, iar la mijloc a văzut şi pe călugărul său, stând până la grumaji în văpaie; şi a început a grăi egumenul: „Oare, nu pentru muncile acestea te rugam eu pe tine, ca să fi avut grijă de sufletul tău, fiule şi frate?". Iar fratele, răspunzând, a zis către dânsul: „Mulţumită lui Dumnezeu, părinte, că, pentru rugăciunile tale, măcar capul meu are uşurare; aşa cu adevărat îţi spun".

Şi această întâmplare spunând-o, pe mulţi îi aducea la mântuire. Dumnezeului nostru, slavă!

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 318)