Pericopa evanghelică din Duminica a XXXII-a după Pogorârea Sfântului Duh – numită „a lui Zaheu” și consemnată de Sfântul Evanghelist Luca (19, 1-10) – se citește cu câteva săptămâni înainte de începutul Postului Mare, ca îndemn pentru credincioșii de pretutindeni la întoarcere și îndreptare, adică nu doar de regret pentru ceea ce a fost, ci pentru punerea înainte a faptelor concrete.

Zaheu era mai-marele vameșilor din Ierihon, un om foarte bogat, dar disprețuit pentru faptul că vameșii colaborau cu autoritatea romană și adeseori strângeau taxe pe nedrept, asuprind poporul. Știm toate acestea mai ales din contextul propovăduirii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, când și vameșii au venit să se boteze și Îl întrebau zicând: „Învăţătorule, noi ce să facem? El le-a răspuns: Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit” (cf. Luca 3, 12-13).

Fiind mic de statură, pentru a-L vedea pe Hristos care trecea pe acolo, Zaheu se urcă într-un sicomor (smochin). Putem spune că a avut un curaj deosebit, acela de a-L căuta pe Dumnezeu cu riscul ridicolului, deoarece, funcționar fiind, nu avea voie să facă gesturi nepotrivite în public. Iisus îl vede și îi spune: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta”.

Gestul stârnește murmure, dar Zaheu se pocăiește: promite să dea jumătate din avere săracilor și să întoarcă împătrit celor pe care i-a nedreptățit. Iar la final vine și „verdictul” mântuitor, pentru că Iisus spune: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (…) Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”. Și aici observăm că mântuirea este absolut pentru toți, indiferent de trecut, iar „casa” este nu doar locuința propriu-zisă, ci spațiul care cuprinde întreaga viață a omului: gânduri, fapte, relații.

Dumnezeu ne caută înainte ca noi să fim vrednici de o astfel de chemare. Ne știe pe nume, nu după păcate. Nu spune: „vameșule”, „hoțule” sau „păcătosule”, ci „Zahee”. Îi spune pe nume. Așa ne cheamă și pe noi. Ne știe după nume, nu după cifre, ci după identitate, așa cum credem că fiecare dintre noi are un nume, o poveste. De ce l-a ales Iisus pe Zaheu vameșul? Pentru că Hristos n-a privit numai la cele din afară, la ceea ce a săvârșit până atunci Zaheu, ci a privit înăuntrul sufletului și a văzut acolo ceea ce cârtitorii n-au văzut și nu au cunoscut: o scânteie de bunătate, o dorință după o altă viață, fără prihană.

Zaheu este modelul omului care începe drumul spre Dumnezeu, ceea ce înseamnă că mântuirea nu este neapărat pentru cei „perfecți”, ci pentru cei care vor să se ridice din păcate. Fiindcă nu contează cât de jos ai fost la un moment dat, ci dacă ai puterea și voința să te ridici.

Așa se întâmplă și în viața noastră creștinească. Adeseori, noi îl disprețuim sau îl bârfim pe cel care greșește sau cade în vreun păcat. Așa judecăm toată viața fără să ne întrebăm ce poate fi în sufletul respectiv. Însă alți creștini caută să trezească în ei hotărârea de îndreptare și se bucură atunci când acesta se căiește în Taina Sfintei Spovedanii, acolo unde se întâlnește cu Hristos care, prin mijlocirea preotului duhovnic, i se iartă păcatele, devenind folositor semenilor săi.

Așa a făcut Hristos din vameși – apostoli, din Maria Magdalena – mironosiță, din Maria Egipteanca – sfântă, din tâlhari – oameni cinstiți, din păcătoși – sfinți. După acest tipar și noi suntem chemați să ajutăm pe aproapele nostru pentru a se îndrepta: pe cei leneși să devină lucrători, pe necinstiți să devină cinstiți, pe certăreți să devină oameni ai păcii și așa mai departe.

Aceasta este calea pe care ne-a arătat-o Mântuitorul atunci când a intrat în casa lui Zaheu și l-a schimbat, făcând din omul păcătos de altădată un om nou, al harului lucrător.