Apoi, ca să dobândeşti şi îngrijorarea, gândeşte, frate, la câte rele ţi-au adus păcatele ţie.

1) Cum acestea te-au făcut să pierzi darurile mai presus de fire pe care ţi le-a hărăzit Dumnezeu în viaţa aceasta: darul îndreptăţirii, darul de a fi numărat printre fiii lui Dumnezeu, darul şederii îndelungate pe pământ şi celelalte. Dintre acestea, doar o singură treaptă este mai de preţ decât toate înţelepciunile, decât toate frumuseţile şi decât toate puterile, decât toate darurile firii şi decât cele mai de preţ bunuri lumeşti, după cum grăieşte Solomon: „fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip” (înţelepciunea lui Solomon 7,9).

2) Gândeşte-te că acestea te-au făcut să pierzi toată fericirea veşnică a raiului, desfătarea cea întru Dumnezeu şi vederea Lui; vederea preadulcei Născătoarei de Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Maicii tuturor creştinilor, unirea cu îngerii, petrecerea împreună cu sfinţii, bucuria cea negrăită, împărăţia cerească, odihna de-a pururi, lumina veşnică şi, pe scurt, toate acele bunătăţi pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici mintea omului nu poate să le înţeleagă. Şi te-au făcut să le schimbi pe toate acestea cu o singură plăcere - amară şi întinată; şi să le dispreţuieşti pe toate (celelalte) ca pe un nimic, după cum şi acei înşelători iudei au dispreţuit Ierusalimul, care este chipul raiului: „au dispreţuit pământul cel dorit” (Psalm 105, 24).

3) Socoteşte că aceste păcate ţi-au pricinuit pedeapsa cea veşnică, focul acela nestins, scrâşnirea dinţilor, viermele cel neadormit, chinuirea tuturor simţirilor trupului, şi a tuturor puterilor sufletului tău. Acesta va avea de-a pururi ceea ce urăşte şi nu va avea niciodată ceea ce doreşte. Acolo nu vei gusta niciodată din vreo plăcere, nu-ţi vei mai vedea nicicând vreun prieten, nu vei mai sta de vorbă cu nici o rudenie a ta, nu vei mai avea vreodată somn, nu vei mai afla vreo odihnă nici măcar o singură clipă de la acei diavoli călăi care au să te chinuiască. Gândeşte că păcatele te-au făcut să dobândeşti o veşnicie a acelor chinuri fără de sfârşit ale iadului. Numai o singură clipă din această (veşnicie), - nu va trece niciodată, niciodată, chiar după atâtea zeci de mii de ani, multe cât nisipul mării; câte sunt stelele cerului; câte frunzele copacilor, şi câte sunt părticelele văzduhului: „şi se vor chinui în foc şi pucioasă... şi fumul lor se suie în vecii vecilor” (Apocalipsa 14, 10-11).

(I. P. S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Povățuiri pentru spovedanie, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Rădăuţilor, Suceava, 2002, p. 32)