Omul trufaş nu se mulţumeşte să-şi ştie supremaţia. El nu se satură nici cu recunoaşterea venită din partea celor apropiaţi lui. El vrea să fie cunoscut de un cerc cât mai larg de oameni. Vrea să strălucească, să lumineze, să fie cinstit de toţi. Şi pentru că vede că trufia celorlalţi stinghereşte zborul propriei sale trufii începe să umilească şi să osândească pe toţi şi pe toate. Dacă cumva vede vreo patimă la vreun rival de-al său, îl dă în vileag cu cruzime în faţa tuturor. Şi atunci gândul tainic pe care-l are este următorul: „Vedeţi cum e acela! Cât de rele sunt faptele lui! Cât de josnic îi este sufletul! Eu nu sunt ca el!”. Dacă vede la rivalul său virtuţi, nu numai că nu se pleacă înaintea lor, dar chiar râde de ele cu o ironie amară. Dacă vreun rival al său este dăruit cu daruri şi se remarcă prin ceva, atunci îl va numi orgolios şi iubitor de slavă. Dacă este evlavios, îl va huli ca fiind făţarnic. Dacă este econom şi modest în îmbrăcămintea pe care o poartă, îl va numi zgârcit. Şi în plus va căuta ca toţi ceilalţi să fie de acord cu el. Slava deşartă are o vedere obtuză (…).Trufia are un orizont mai larg de cuprindere. Ea nu rabdă nimic care să o umbrească.

(Arhim. Serafim Alexiev,  Despre smerenie şi mândrie, Editura Sofia, p.54-55)