Adevărata experienţă a raiului este însoţită de un simţământ de o asemenea evlavie şi frică înaintea măreţiei lui Dumnezeu, şi un simţământ de o asemenea nevrednicie de a-L vedea, cum rareori se găsesc astăzi chiar printre creştinii ortodocşi, ca să nu mai vorbim de cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. În experienţele de astăzi nu se aude despre vorbele simţite în inimă ale nevredniciei Sfântului Salvie, închinăciunea cu cutremur a Sf. Andrei înaintea feţei lui Hristos, chiar orbirea lui K. Uekskuell în lumină pe care a fost nevrednic să o privească. Cei ce văd astăzi „raiul” în sălaşul din văzduh, sunt „mulţumiţi”, „fericiţi”, „îndestulaţi” -rareori ceva mai mult; dacă aceia Îl văd pe „Hristos” într-un chip oarecare, aceasta este numai pentru a-şi îngădui „convorbiri” prieteneşti cu El, care caracterizează experienţele din mişcarea „harismatică”. Lipsesc cu totul din aceste experienţe: Dumnezeu, închinarea omului înaintea lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu.

S-ar mai putea arăta şi alte însuşiri ale adevăratei experienţe a raiului, aşa cum sunt înfăţişate mai ales în Vieţile sfinţilor ortodocşi; dar cele ce s-au arătat mai sus sunt destule pentru a le deosebi esenţial de experienţele de astăzi. Să ne amintim de câte ori cutezăm să vorbim despre astfel de experienţe înflăcărate şi din altă lume, că acestea sunt cu foarte mult deasupra treptei noastre inferioare de a simţi şi a pricepe şi că acestea ne sunt date mai mult ca păreri decât ca înfăţişări întregi a celor ce nu se pot povesti întocmai în limbaj omenesc. „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).

 

(Ieromonah Serafim Rose, Sufletul după moarte- experințe contemporane după moarte, Editura Sophia 2010, p.78)