Pe lângă stihar, mânecuțe, brâu și epitrahil, veșminte ce sunt comune preotului și arhiereului în slujirea lor, episcopul are în plus veșminte proprii treptei lui, fără de care nu poate sluji în cadrul slujbelor bisericești.

O primă podoabă din vestimentația arhiereului este sacosul, un veșmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul, cu mâneci scurte și largi, ce înlocuiește felonul preoților. Brațele sacosului sunt prinse cu câte șase clopoței pentru fiecare mânecă. La început, această haină se îmbrăca numai de către împărați, dar Constantin cel Mare a dăruit-o Patriarhului Macarie al Ierusalimului, ca semn de deosebită prețuire. Mai târziu găsim sacosul între veșmintele arhierești ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Acesta era purtat pe vremea Sfântului Simeon al Tesalonicului de către cei mai însemnați dintre arhiepiscopi, iar din secolul al XVIII-lea de către toți episcopii. Sacosul este simbolul căinței și al umilinței, căci arhiereii, îmbrăcându-l, își aduc aminte de patima Mântuitorului și de cămașa Lui, pentru care s-au aruncat sorți. Clopoțeii de pe margini simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasă din gura episcopului.

Omoforul este un veșmânt arhieresc purtat pe ambii umeri, închipuind oaia cea pierdută și apoi aflată, prin aceasta înțelegându-se răscumpărarea neamului omenesc și primirea firii omenești de către Mântuitorul Hristos. Este simbolul demnității și rangului episcopal, pe care episcopul îl pune pe umerii săi în anumite momente ale Sfintei Liturghii, atunci când reprezintă pe Hristos. Având cruci pe el, închipuie și puterea Crucii Domnului, fiindcă cei ce voiesc a trăi în Hristos își iau crucea pe umeri, adică suferința. La început era purtat de patriarhi, apoi a devenit un veșmânt pentru toți arhiereii.

Epigonatul sau bedernița este un veșmânt în formă de romb, care se leagă cu un șnur după gât, atârnând pe genunchiul drept. El simbolizează sabia spirituală, adică cuvântul lui Dumnezeu, cu care trebuie să fie înarmat arhiereul. Pe el este brodată icoana Învierii, arătând cu aceasta biruința și ridicarea lui Hristos din mormânt. Întrebuințarea lui datează din secolul al IV-lea, la început fiind probabil un fel de ștergar de care se folosea episcopul la spălarea picioarelor în Joia Patimilor. Epigonatul se dă ca distincție și preoților care se ostenesc în cuvânt și învățătură.

Mantia este un veșmânt lung și larg, fără mâneci, care se poartă ca o pelerină, partea din spate fiind mai lungă și târându-se pe pământ. Are cusături în formă de valuri sau de râuri, care închipuiesc râurile de apă vie de care vorbește Mântuitorul, adică învățăturile care trebuie să izvorască în permanență din gura arhiereului. Mantia înseamnă puterea și plenitutidinea demnității arhiereului.

Mitra este acoperământul capului arhiereului în timpul serviciilor religioase. Ea apare în vestimentația arhiereului prin secolul al IV-lea, având cusături frumoase și iconițe, după modelul coroanei împăraților bizantini. Aceasta închipuie atât cununa de spini care a fost pusă pe capul Mântuitorului în timpul Pătimirilor, cât și înălțimea demnității arhierești.

În afară de veșmintele liturgice proprii arhiereului, aceștia mai poartă în timpul slujirii și alte podoabe, insigne sau orante, ca semne distinctive slujirii lor. Acestea sunt: engolpionul, icoana mică din metal, purtată la gât, având chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului; crucea, de asemenea purtată la piept; cârja sau toiagul, un fel de baston lung, care în partea de sus are două capete de șerpi care se privesc, având între ei un glob sau o cruce. Șerpii simbolizează înțelepciunea pastorală, iar crucea sau globul faptul că arhiereul are autoritatea de a păstori turma în numele lui Hristos; dicherul și tricherul, două sfeșnice, unul având două și celălalt trei lumânări, cu care arhiereul binecuvintează pe credincioși în anumite momente ale slujbei și care închipuiesc lumina învățăturii evanghelice.

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 128-132)