Dintre toate chemările pe care le poate îndeplini cineva în viață, slujirea preoțească este cea mai importantă și mai plină de responsabilitate, pentru că preoția nu este o simplă profesie, ci ea este o misiune, prin care se conduc sufletele la mântuire. Pornind de la adevărul pe care Sfânta Scriptură îl subliniază că „nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta” (Evrei 5, 4), candidatul sau tânărul care se pregătește să devină preot, trebuie să fie permanent conștient că, prin slujirea preoțească, el răspunde unei chemări.

Pentru ca slujirea preoțească să fie cât mai ziditoare și pe măsura chemării, candidatul la preoție trebuie să cunoască o serie de norme sau rânduieli canonice și liturgice care evidențiază tocmai frumusețea acestei slujiri.

În primul rând, este necesar ca tânărul candidat să simtă chemarea către o asemenea slujire. Opțiunea lui pentru preoție trebuie să izvorască dintr-o necesitate lăuntrică de a se dedica acestei misiuni, de a sluji lui Dumnezeu. Este mai cinstit ca, atunci când tânărul nu simte chemarea și sublimul slujirii preoțești, să nu se apropie de Sfântul Altar, ci să-și caute îndeletniciri pe măsura dorințelor de a duce o viață ușoară și îmbelșugată. Nimic nu este mai înspăimântător decât să devii negustor de lucruri sfinte. Diadoh al Foticeii spune că nimic nu este mai dureros decât să vorbești de Dumnezeu, fără să crezi în El. Asemenea, la fel de dureros este să-I slujești, fără să simți chemarea Lui.

Cea de a doua obligativitate a unui candidat la preoție este aceea de a-și asigura o temeinică pregătire pentru această slujire. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, răspunsul la întrebările și nevoile oamenilor, catehizarea lor, apărarea credincioșilor sunt atâtea probleme și situații care fac din preot un om al cărții, multiplu pregătit, gata oricând pentru dialog și mai ales pentru a face față atacurilor de tot felul.

În al treilea rând, slujitorul bisericesc trebuie să exceleze printr-o viață morală exemplară și înainte, și mai ales după primirea Tainei Hirotoniei. Viața morală a slujitorului de cele sfinte este dovada conștiinței chemării și slujirii sale.

Pe lângă aceste condiții de ordin vocațional, care asigură slujirii preoțești rostul și împlinirea ei, candidatul la preoție trebuie să respecte și altele, de ordin canonic, care întăresc și mai mult însemnătatea misiunii preoțești. Astfel, trebuie ca orice candidat la preoție să fie bărbat, să păstreze credința adevărată, să provină din familii ortodoxe și să-și aleagă cu atenție soția. Despărțirea după oficierea cununiei constituie impediment de la hirotonie, iar recăsătorirea preotului divorțat nu este îngăduită, fiind motiv canonic de caterisire.

Adăugând la aceste condiții pe cele intelectuale, adică de pregătire, și pe cele fizice, care presupun integritatea corporală, tânărul teolog și viitor preot, prin respectarea lor, arată conștiință sau responsabilitate sacerdotală.

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, volumul II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2011, pp. 367-372)