Ce spun Părinții Patericului despre slujirea bolnavilor

Cuvioșii părinți și credincioșii Bisericii au înțeles că fericirea în lumea aceasta și mântuirea sufletului pot fi dobândite atunci când, eliberați de lanțurile egoismului, reușesc să-și consacre tot zelul și strădania slujirii semenilor

Slujirea lui Dumnezeu se concretizează nu numai în raportarea directă la El, în formele de cult și în împlinirea legilor divine, ci și în slujirea, sub diferite forme, a semenilor noștri. Întotdeauna noțiunea de slujire comportă două dimensiuni: una verticală, îndreptată spre Dumnezeu și alta orizontală, orientată către aproapele nostru, între ele existând un raport de intercondiționare. Creștinul concepe slujirea plină de iubire a semenilor și ca pe o slujire adusă, implicit, lui Dumnezeu, iar slujind comunității Bisericii, are cinstea de a fi colaborator cu Hristos la realizarea Împărăției lui Dumnezeu. În concepția Sfinților Părinți,nu poate fi un alt semn mai bun de recunoaştere a celui credincios şi a celui ce-L iubeşte pe Hristos, ca slujirea fraţilor şi purtarea de grijă de mântuirea lor și nimic nu mânie atât pe Dumnezeu cât dispreţul pe care-l arată cineva îndatoririlor ce le are faţă de semenii săi.Slujirea aproapelui este o îndatorință pentru orice creștin, după măsura puterii fiecăruia. Că este o condiție cerută tuturor, reiese din felul în care se va face judecata de apoi, când vom fi întrebați dacă am făcut bine celor mai mici ai lui Hristos, slujirea semenilor fiind decisivă pentru mântuirea sau pierderea veșnică.

Cel ce împlinește porunca dragostei se aseamănă cu Dumnezeu Care este dragoste (I In. 4, 8), iar cel ce se aseamănă cu Dumnezeu și-a desăvârșit menirea sa în această lume. Tot ceea ce săvârșește creștinul se judecă prin prisma dragostei și primește valoare înaintea lui Dumnezeu numai ceea ce este împlinit cu dragoste și jertfelnicie. Astfel, paharul de apă dat unui frate de-al nostru în numele Mântuitorului (Mt. 10, 42), capătă o sempiternă valoare. Dragostea, care este temelia legilor dumnezeiești și maica virtuților, se face tuturor toate. Ea îmbrățișează pe prieten și ridică pe cel căzut în abisurile patimilor sau în adâncul deznădejdii, mângâie și îmbărbătează pe cel disprețuit, insuflă bărbăție, tărie, curaj și duh stăpânitor celui copleșit de sfiiciune, întinde o mână celui gata să se înece, oblojește rănile celui căzut între tâlhari, slujește la patul bolnavului cu devotament, sfială, prețuire și dragoste, poartă poverile celor mai slabi (Gal. 6, 2), sfătuiește în bine pe cel ce este gata să se prăvălească în noroiul patimilor, satură pe cel flămând, adapă pe cel însetat, îmbracă pe cel gol, cercetează pe cel bolnav (Mt. 25, 35-36) etc. Dragostea apropie suflet de suflet, inimă de inimă și pune pe om în slujba omului. Dragostea face pe cel ce o are și o dezvoltă neîncetat să fie inundat de o sfântă bucurie, bucuria de a aduce altora bucurii, bucuria împlinirii dragostei de frate care este porunca divină de căpătâi ce stă la temelia celorlalte și constituie o condiție sine qua non intrării în Împărăția promisă.

Iubirea creștină activează deci prin ceea ce Hristos Domnul a numit slujirea semenilor. Într-adevăr, a te pune în slujba aproapelui din iubire pentru Bunul Mântuitor și a-ți asuma în parte rolul Lui de a vindeca sau măcar de a alina durerea celui suferind înseamnă a împlini, în gradul cel mai înalt, cea mai mare dintre virtuți. Slujirea aproapelui, departe de a însemna o înjosire, este tocmai cea mai mare vrednicie a omului în fața lui Dumnezeu. Numai prin ieșirea din temnița intereselor egoisteputem răzbate la adevărata libertate și putem trăi o viață cu adevărat rodnică și fericită, cultivând binele comun, căci egoismul și mizantropia ne sărăcesc, ne închid în noi înșine și ne însingurează, ne izolează de semeni și atrag antipatia celor din jur.Considerând că toți creștinii sunt mădulare ale Trupului „tainic al lui Hristos”, Sfântul Apostol Pavel arată că membrele trebuie să îngrijească deopotrivă unele de altele, și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (I Cor. 12, 25-26). Cine-l trece cu vederea sau îl dispreţuiește pe fratele său, pe sine însuși se nedreptăţește. Cum este posibil? Ne învață unul din exegeții de vârf ai Patristicii, și anume Sfântul cu gură de aur:„Apoi, tu singur ai suferit o vătămare nu mică. Că acela care nu-l împărtăşeşte pe cel sărac cu câte ceva, se duce în gheenă, dar oare cel ce-l vede pe fratele său primejduindu-se în cele necesare şi nu-i întinde mâna de ajutor, oare nu va pătimi mai mult decât acela, după cum paguba a fost în lucruri mai mari?” (Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia VII, p. 76).

Mântuitorul ne cere să ne punem sufletul unul pentru altul, slujindu-ne ca și cum L-am sluji pe El Însuși (Efes. 6, 5-7). Întreaga activitate pământească a Mântuitorului, de la nașterea Sa smerită în staulul din Betleem și până la jertfa supremă de pe crucea Golgotei, poartă amprenta unei jertfelnice și smerite slujiri și constituie pentru noi o adevărată paradigmă în acest sens. Pentru slujirea semenilor și pentru mântuirea lor, Fiul lui Dumnezeu ia chip de rob (Filip. 2, 3-8), înfruntând și moartea pe cruce.

Slujim aproapelui, pentru că-l prețuim ca pe un fiu iubit al lui Dumnezeu, înfiat de Duhul Sfânt prin harul Sfântului Botez, dar și ca pe un frate al nostru; căci cel mai urgisit dintre oameni este totuși „un frate mai mic” al lui Hristos (Mt. 25); slujindu-i lui, slujim deci lui Hristos. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne cere ca „orice faceți, din suflet să faceți, ca Domnului” (Col. 3, 23).

În viziunea patristică, cel de lângă noi este un alt eu; așa se explică de ce îi şi numim fraţi pe cei care au fost renăscuţi prin Acelaşi Cuvânt, în sensul că prin Botez, primim înfierea cea duhovnicească și devenim unii față de alții frați în Hristos Fratele nostru, Care a luat trupul nostru din nemărginita Sa iubire față de noi și pentru mântuirea noastră.Dumnezeu își întoarce fața către cei care-și întorc fața spre semenul lor căruia îi acordă mărinimos ajutorul și „este în apropiere de cei care sunt în apropiere de fiecare de cei din jurul lor”. (Clement Alexandrinul, Stromatele, VI, XVII, 161.6., PSB, 5, p. 472). Pentru a-i anima și mai mult pe ceilalți și a-i convinge de aceasta, Sfântul Vasile cel Mare precizează: „… fă-ţi în faţa Domnului o faptă de laudă! (…) vei recunoaşte că nu eşti decât om şi că şi tu trebuie să aştepţi clipele când vei avea nevoie, la timpul tău, de ajutorul lui Dumnezeu. Nu te lipsi de el din pricina asprimii tale de acum, ci atrage asupră-ţi toate milostivirile lui Dumnezeu, arătând faţă de cei întristaţi o bunătate şi o dreptate deplină”. (Epistole, 108, II, PSB, 12, p. 288). Același Sfânt Părinte sfătuia ca fiecare să facă din ceea ce-i strădanie generală problema sa personală şi să fie încredinţat că participă el cel dintâi la succesul ori la eşecul de obşte. (Epistole, 28, III, PSB, 12, p. 168), fiindcă avem nevoie de ajutorul fiecăruia dintre fraţi „mai mult decât are nevoie o mână de alta”. (Ibidem, 97, p. 275).

Părinții Patericului despre slujirea celor bolnavi

Sfatul patristic este categoric în privința iubirii aproapelui și a slujirii acestuia: fiecare să socotească drept cel mai mare câştig folosul pe care-l aduce aproapelui său, căci în folosul aproapelui stă folosul nostru. În Patericul egiptean, ni se istorisește că undevatrăia un bătrân pe nume Apollo. Ori de câte ori cineva îi cerea un ajutor el mergea cu bucurie, zicând: „Cu Hristos am astăzi lucrez pentru sufletul meu, căci aceasta este plata sufletului”. (Patericul egiptean, Alba Iulia, 1999, p. 39-40). Această aplecare smerită și iubitoare spre celălalt este înscrisă ontologic în noi: „nimic nu este mai propriu naturii noastre decât să fim sociabili între noi, să ne ajutăm și să ne iubim unul pe altul” (Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Î. 3, R. I, PSB, 18, p. 225).

Cel ce se jertfește pentru aproapele său, ostenindu-se și slujindu-l din dragoste curată, deși s-ar părea că poartă greutatea oboselii, el se odihnește prin osteneală și primește de la Dumnezeu multă mângâiere pentru sufletul său nobil. Prin cercetarea celui bolnav și neputincios, se învrednicește să-l cerceteze și pe el Dumnezeu cu darul și cu mila Sa cea bogată. Pentru monahii pustiului era o pricină de mare binecuvântare să îngrijească un bătrân până la trecerea lui din această viață; cu atât mai mare era binecuvântarea când îngrijește cineva pe duhovnicul și pe tatăl său. Privind la scopul lor – mântuirea sufletului, nutreau convingerea că mai degrabă bolnavul îi slujește pe ei, decât ei pe bolnav.

Citim în Paterice cum monahi tineri care au primit ca ascultare să se îngrijească de bolnavii aflați la sfârșit de drum în viața de aici, împlineau aceasta cu atâta conștiinciozitate și devotament, încât nu mergeau niciodată la a-și împlini somnul nopții dacă vreunul dintre părinți era cuprins de durerile bolii. Erau convinși că numai dăruindu-se altora, viața și activitatea lor capătă sensul adevărat și deplin și devin rodnice, înălțătoare și folositoare tuturor. Trăiau pentru Dumnezeu și semeni. Se jertfeau cu totul, îngrijind bolnavii încredințați lor spre slujire. Împreună pătimitori, învârtind șiragul de metanii, se rugau nopți în șir, mergând în continuu, stăruind în rugăciunea inimii sau spunând: „Doamne, ai milă de robul Tău”, și: „Sfinților Doctori fără de arginți, fiți mijlocitori pentru acest rob al Domnului” etc. De asemenea, acolo unde era cu putință, unii mergeau să pescuiască pentru bolnavii lor, după care pregăteau pentru ei ceea ce prinsese, încercând să-i ajute să se întărească, să se însănătoșească sau măcar să se amelioreze starea lor și să se simtă mai bine. Întrucât nu le puteau înapoia sau vindeca mădularele bolnave, cu defecte senzitive și motorii, și anume: orbilor ochii, şchiopilor picioarele etc. s-au făcut ei în locul mădularelor lor, şi prin ei, cei care-şi pierduseră ochii, vedeau, iar cei cu picioarele amputate sau nefuncționale, mergeau. E greu de găsit ceva care să egaleze această iubire de oameni a lor. Îi slujeau cu dragoste de frate, nu pentru răsplata cinstirii, nici pentru slava de la oameni sau din vreun anume interes personal ori de grup, neslăbind în osteneală, din cauza moleşelii şi trândăviei, negândind că slujesc trupurilor şi sufletelor străine, ci robilor lui Hristos; astfel,lucrul lor se arăta Domnului curat şi neviclean. Când unul dintre bolnavi era chemat la Domnul, privegheau toată noaptea lângă trupul acestuia, în rugăciune necontenită, până în ceasul slujbei de înmormântare. Scriitorul bisericesc Paladie, în cartea sa Istoria lausiacă (Editura IBMBOR, București, 1993, p. 31-32) ne istorisește că „un anume Apoloniu după nume, negustor de meserie, după ce a părăsit lumea și s-a așezat în muntele Nitriei, neputând învăța nici vreo meserie, nici să se deprindă cu scrisul, trăind douăzeci de ani în munte, a avut această nevoință. Din banii și din ostenelile sale cumpăra din Alexandria tot felul de leacuri și de lucruri trebuincioase și le dădea tuturor fraților bolnavi. El putea fi văzut de dimineața până la ceasul trei după amiaza înconjurând mănăstirile și intrând prin uși ca să vadă de nu zace cineva bolnav. Aducea stafide, siropuri, ouă, aluat de făină, de care au nevoie cei bolnavi, socotind că această slujire îi este lui de cel mai mare folos la bătrânețe. Când a murit, a lăsat bunurile lui unuia asemenea lui, ca să împlinească aceeași slujire. Căci locuind cinci mii de monahi în munte era trebuință și de această slujire, din pricina locului pustiu”.

Dintotdeauna Biserica a avut în atenție pe cei pe care i-a găsit Dumnezeu vrednici de încercările bolilor. Marea dragoste și deosebita grijă a Bisericii faţă de credincioșii suferinzi s-a concretizat, chiar din primele veacuri ale creștinismului, în importante aşezăminte filantropice. Ne amintim desigur, de Vasiliada - acel oraş al carităţii, cum numea Sfântul Grigorie Teologul instituția de binefacere întemeiată de Sfântul Vasile cel Mare, care apoi a fost o paradigmă pentru asistența socială de mai târziu, chiar până în zilele noastre. Primele spitale au fost înființate în incinta mănăstirilor, așa-numitele bolnițe unde monahii stăteau ca în fața altarului la patul fiecărui suferind pe care îl slujeau. Pe lângă bolnițe, în preajma centrelor episcopale, mănăstiri sau parohii, mai funcționau cămine pentru bătrâni, cantine pentru săraci, orfelinate etc. Cei care-i îngrijeau pe semenii lor considerau că, în ceea ce privește valoarea și însemnătatea omului, după Dumnezeu, orice om este ca un dumnezeu; slujeau pe cei bolnavi cu dragoste creștină, îi îmbărbătau în răbdare,le insuflau nădejdi de mai bine, le mângâiau sufletele, rememorau sensul bolii și scopul principal al vieții pământești caduce – aceasta mai ales bolnavilor aflați într-o stare terminală sau celor cărora li s-a comunicat un diagnostic letal sau un prognostic infaust –, apoi supuneau dezbaterii șicauzele bolilor, precum și faptul că în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, învățându-i că suferința trupului este purificatoare (căci așa cum focul curăță rugina de pe fier, așa boala curăță păcatul omului), și mai ales că nu sunt singuri pe acest drum al suferinței, căci Hristos suferă cu fiecare, până la sfârșitul veacurilor, potrivit suferinței fiecărui om, precum glăsuiesc gurile sfinte ale Părinților Bisericii.

Din Patericul românesc aflăm, printre altele, că „pe lângă grija pe care o avea pentru împodobirea bisericilor și mântuirea sufletelor, mitropolitul Atanasie Crimca (al Moldovei și Sucevei † 1631) s-a îngrijit și de alinarea bolilor și suferințelor trupești. Astfel, în anul 1610 a înființat o bolniță la Mănăstirea Dragomirna, unde se îngrijeau, atât călugări, cât și mireni. Iar în anul 1619 a înființat un adevărat spital în orașul Suceava, unde se vindecau numeroși suferinzi. Urmând exemplul Sfântului Vasile cel Mare, mitropolitul Anastasie este fondatorul celui dintâi spital public din țara noastră”. (Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ediția a IV-a, Editura Episcopiei Romanului, 2001, p. 197). Vrednic de pomenire este în acest sens și Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț († 1794), care avea o grijă deosebită și pentru cei bolnavi. „În Mănăstirea Neamț zidi spital pentru bolnavi și case de oaspeți. Starețul rânduia pe cei bătrâni și bolnavi la spital, încredințându-i fratelui Onosie, bolnicerul mănăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea de mâncare cât mai bună, pâine albă și vin, să-i spele săptămânal și să le mențină curățenie exemplară în bolniță. Starețul primea la spital și bărbați mireni care sufereau de diferite boli și care nu aveau unde să-și plece capul. Aceștia erau așezați în chilii aparte, «hrăniți din masa comună și trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte»”. (Ibidem, p. 305). Ucenicii lui mărturiseau că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie (de la Neamț) stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea și suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării și a mântuirii, dându-le nu puțină ușurare în amara lor durere. (Ibidem, p. 305). Unul din urmașii săi la conducerea duhovnicească a Mănăstirii Neamțului, marele stareț (Neonil al Mănăstirii Neamț, † 1853), fiind foarte milostiv și iubitor de oameni, a purtat grijă după putere și de cei bolnavi. Astfel, a zidit în Mănăstirea Neamț o bolniță încăpătoare, în locul celei arse în 1841, pentru călugării bătrâni și bolnavi din lavră, pentru cei ce se nevoiau în schiturile și pădurile dimprejur și chiar pentru mireni. Alături a amenajat o farmacie și a rânduit câțiva călugări „bolniceri” și un medic. Iar la Târgu Neamț a zidit, în anul 1852, un spital mare cu etaj pentru 200 de bolnavi, cu paraclis la mijloc, în care slujea zilnic un duhovnic călugăr. A mai zidit o farmacie mare „cum nu era alta în Moldova”, cu medic plătit de mănăstire. În aceste două spitale, multe suferințe se alinau și toți bolnavii primeau tratament gratuit. Atât spitalul cât și farmacia erau întreținute de mănăstire. (Ibidem, p. 392). Apoi, episcopul Ioanichie al Romanului (sec. XVIII), în orașul Roman, a întemeiat la Mănăstirea Precista Mare primul spital public, întreținut din veniturile Bisericii. De asemenea și în orașul Focșani a întemeiat, în incinta Mănăstirii «Sfântul Prooroc Samuil», un spital public cu același patron spiritual. La ambele spitale, episcopul Ioanichie făcea vizite canonice, dădea ajutoare și rânduia ieromonahi slujitori și călugărițe surori de caritate. (Idem, Patericul mănăstirilor nemțene, Editura Trinitas, 2011, p. 30). S-a străduit și Cuviosul Arhimandrit Timotei Ionescu, Stareț al Mănăstirii Neamț (1806-1887) să poarte grijă deosebită față de cei bolnavi din spitalul și bolnița mănăstirii, cât și de cei din spitalul public de la Târgu Neamț, administrat de mănăstire, unde se tratau bolnavii gratuit. (Ibidem, p. 96). Mai aproape de zilele noastre, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul de la Neamț, zis și Hozevitul (1913-1960), cu metania din Mănăstirea Neamţ, care s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva, avea în obștea Sfântului Sava ascultarea de bibliotecar și de infirmier. Noaptea lua parte la biserică, se ruga la chilie și îngrijea marea bibliotecă a mănăstirii, iar ziua era infirmier și îngrijitor de bolnavi la bolnița din incintă. Cerceta pe călugării și sihaștrii bolnavi, le ducea mâncare, spăla rănile răniților de război aduși aici de pe front și alina pe toți cu dragoste, iar cu inima neîncetat se ruga și simțea pe Hristos”. (Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 613). Acestea sunt pentru noi cei de astăzi adevărate lecții de amenitate, de generozitate și de ospitalitate. Nu ne-am propus aici să aducem precizări despre toate bolnițele întemeiate de călugări în incinta mănăstirilor noastre, pentru că au fost nenumărate astfel de clădiri unde bolnavii erau îngrijiți, mângâiați sufletește, întăriți duhovnicește și în cele din urmă, unii primeau vindecarea. Am amintit doar câteva pe care le-am considerat mai ilustrative. 

Toate acestea nu au rămas doar amintiri, ci sunt transpuse și în zilele noastre, în practică, de clericii și bunii noștri credincioși. Biserica pune la dispoziția bolnavilor – mai ales a celor ce provin din familii paupere – consultații și tratamente gratuite, ea fiind și astăzi, prin programele ei de asistență socială, alături de cei aflați în suferință.

Cei care slujesc la patul celui suferind iau mare plată de la Dumnezeu și primesc iertarea păcatelor lor. În acest sens, Cuviosul Paisie Aghioritul ne istorisește că, „aproape de Karyes sihăstreau doi români într-o chilie. Odată unul dintre ei s-a îmbolnăvit foarte tare și celălalt, din păcate, se îngreuia să-l slujească. De aceea îl ruga mereu pe Sfântul Pantelimon ori să-l tămăduiască repede pe bolnav, ori să-l ia din viața aceasta, ca să se slobozească de puțina osteneală ce ar fi făcut-o slujind pe bolnav.

Într-o zi, în timp ce îl ruga din nou pe Sfântul Pantelimon, i-a apărut Sfântul și i-a spus:

- De ce îmi ceri aceasta? Nu vezi că ești gol de virtuți? Pentru îngrijirea fratelui tău vei primi puțină plată de la Dumnezeu.

Cuvintele acestea ale Sfântului Pantelimon l-au cutremurat pe fratele slujitor. De atunci l-a slujit cu multă râvnă pe bolnav și ruga pe Dumnezeu să trăiască mulți ani, ca să-l îngrijească cât mai mult”. (Părinți aghioriți. Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 129).

Interesantă este și reacția bătrânului Trifon de la Muntele Athosla auzul veștii că unul dintre frați dorește sau a fost trimis să-i slujească. Redăm în cele ce urmează relatarea Cuviosului Paisie Aghioritul: „Trecuse mult timp de la venirea mea și trebuia să plec. De aceea l-am întrebat pe Bătrân:

- Nu vrei să vorbesc la vreo mănăstire, ca să te îngrijească acum, la bătrânețe?

Acela a zâmbit, când a auzit cuvântul «îngrijească», și mi-a spus:

- Bre, «îngrijească»? Dumnezeu Se îngrijește și de viermii din pământ, îi hrănește și-i încălzește, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu mă poate îngriji? Mi-a spus și părintele Xenofont: «Hai să te îngrijesc!». Iar eu i-am spus: «Bre, sunt cărămidă să mă iei de aici și să mă pui în coliba ta?» (se referise la faptul că nu este nesimțitor). Aici este starețul meu, Mihail, care cu rugăciunea sa a făcut dintr-un cotor o căpățână mare de varză! Și părintele Xenofont vrea să mă îngrijească?” (Părinți aghioriți. Flori din Grădina Maicii Domnului, p. 121)

Pe unii cuvioși bolnavi, neslujindu-i nimeni, îi slujeau îngerii lui Dumnezeu

Uneori, pe monahii cei duhovnicești care și-au închinat întreaga lor viață lui Dumnezeu și care, ajungând la vârsta senectuții și contractând o serie de boli, neavând cine să-i slujească și necăutându-i nimeni, Dumnezeu trimitea robilor Săi devotați îngerul Său care să-i slujească și să le acorde îngrijirea cuvenită. Expunem în continuare cazul unui astfel de bătrân, care, bolnav fiind și neavând cine să-l ajute, sculându-se, mânca ce mai găsea prin chilie. Aşa a petrecut mai multe zile, fiindcă nu a venit nimeni să-l caute. „După ce au trecut treizeci de zile, de vreme ce nu venise nimeni la el, a trimis Dumnezeu un înger să-i slujească şi a petrecut cu el şapte zile. Apoi şi-au adus aminte fraţii şi au venit să-l caute. Bătând ei la uşă, s-a dus îngerul, iar bătrânul striga dinăuntru: «Plecaţi de aici fraţilor». Dar ei stricând uşa, au intrat şi l-au întrebat, pentru ce striga. El le-a răspuns: «Treizeci de zile am pătimit şi nimeni nu m-a cercetat şi iată, şapte zile sunt de când a trimis Dumnezeu un înger care îmi slujea şi cum aţi intrat voi, s-a depărtat de la mine». Acestea zicând, a adormit, iar fraţii minunându-se, au proslăvit pe Dumnezeu”. (Patericul, Alba Iulia, 1999, p. 480).

Îngrijirea bolnavilor ce suferă de boli contagioase

Eusebiu de Cezareea, în cartea sa Istoria bisericească, menționează o relatare a episcopului Dionisie cel Mare al Alexandriei, ucenicul lui Origen. Dionisie e cel dintâi care face asemănarea între martiriu și slujirea aproapelui. El sublinia că, pe când Alexandria era bântuită de ciumă, „cei mai mulţi dintre fraţi nu s-au cruţat deloc prin dragostea şi frăţietatea lor nemaiîntâlnită, ci s-au legat tot mai strâns unul de altul, vizitând fără frică pe cei bolnavi, îngrijindu-i în chip pilduitor, dându-le mare ajutor în cele ale credinţei în Hristos şi arătându-se foarte bucuroşi să moară deodată cu ei, căci molipsindu-se de boala celuilalt, ei atrăgeau asupra lor boala semenilor lor şi luau bucuroşi asupră-le şi suferinţele celorlalţi fraţi. Şi mulţi din ei au ajuns să închidă ochii după ce dăduseră îngrijire bolnavilor şi după cei îi scăpaseră din boală, sfârşindu-se astfel prin aceea că au atras asupra lor moartea altora şi împlinind de-a binelea zicala binecunoscută în popor, când se spune despre cineva că moare «ca un gunoi şi ca o măturătură fraţilor»(I Cor. 4, 13)”. În felul acesta au ieşit din viaţă cei mai buni dintre ei, fie că erau unii preoţi, fie diaconi, fie mireni, toţi deopotrivă de vrednici, căci acest fel de moarte, pricinuită de o atât de mare dragoste şi de o atât de puternică credinţă, „nu pare a sta cu nimic în urma morţii martirilor.

Întrucât primiseră trupurile sfinţilor pe braţele şi în poala lor, după ce le-au tras în jos pleoapele şi le-au închis gura, îi luau pe umeri şi, îmbrăţişându-i cu drag, după ce-i spălau şi-i îmbrăcau, îi înmormântau. La scurtă vreme după aceea au ajuns să primească şi ei aceleaşi îngrijiri, întrucât tot timpul cei care rămâneau în viaţă preluau ei înşişi lucrarea lăsată de înaintaşii lor”. În continuare, este prezentată atitudinea păgânilor, în total contrast cu cea a creștinilor plini de abnegație: „Cu totul altfel se petreceau lucrurile la păgâni: pe cei care începeau să se îmbolnăvească îi aruncau la o parte, fugind de ei oricât de dragi le-ar fi fost înainte; cadavrele celor morţi dintre ei erau aruncate pe străzi fără să fie înmormântate, tuturora le era frică să nu se molipsească de boală şi de apropierea de un bolnav, cu toate că aşa ceva nu era lucru uşor, oricâte încercări făceau unii şi alţii”. (cartea a șaptea, XXII, 7-10, PSB, 13, p. 292).

Și mai aproape de zilele noastre, Arhimandritul Ioannikios, în lucrarea sa citată deja de noi, Patericul atonit (p. 16), face referite la câțiva călugări tari la suflet și la trup, care ardeau de dragoste jertfelnică și a căror sfârșit pământesc cu nimic nu a fost mai prejos decât moartea martirică. Nimic nu-i putea opri, nici munca grea, nici pericolul îmbolnăvirii de o boală infecțioasă în timpul îngrijirii fraților bolnavi. Dintre aceștia, îl aduce în amintire pe părintele Pantelimon de la schitul atonit Sfânta Ana, care s-a dăruit slujind altora. „S-a îngrijit de cei bolnavi de tuberculoză, i-a hrănit pe înfometați în timpul marii foamete din perioada de ocupație germană și, în sfârșit, a murit în 1948, după ce s-a îmbolnăvit și el – toate acestea fără să se plângă deloc. În loc de plângeri, el aducea laude lui Dumnezeu”.

Redăm în continuare și o întâmplare din care vom putea observa că voința lui Dumnezeu a fost alta, într-un caz similar celor două, expuse mai sus. Astfel, „în timpul războiului (al doilea război mondial), la spitalul din Ploiești erau mulți bolnavi de tifos exantematic, care mureau neîmpărtășiți și nu avea cine să-i îngroape. Atunci părintele Sava Cimpoca (de la Schitul Sf. Ioan Botezătorul – Alba Iulia, † 1955) a zis către starețul Mănăstirii Ghighiu:

- Dacă îmi dați voie, mă duc să împărtășesc bolnavii. Eu nu mă tem că mă voi îmbolnăvi.

Astfel, doi ani de zile, părintele Sava a fost duhovnicul bolnavilor și multe inimi zdrobite a alinat, dar, cu darul lui Hristos, a fost păzit nevătămat”. (Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 603).

În concluzie, subliniem că împlinirea poruncii iubirii aproapelui a fost urmărită cu deosebită râvnă de toți sfinții creștini. Preocuparea de a sluji cât mai mult pe aproapele a stat la temelia mărețelor înfăptuiri de folos obștesc, ca: bolnițe, azile, spitale etc. Cuvioșii părinți și credincioșii Bisericii au înțeles că fericirea în lumea aceasta și mântuirea sufletului pot fi dobândite atunci când, eliberați de lanțurile egoismului, reușesc să-și consacre tot zelul și strădania slujirii semenilor, cu iubirea, smerenia și dăruirea cu care i-a slujit Hristos Domnul.

Citește alte articole despre: milostenie, dragoste, îngrijire, Pateric, slujire, bolnav

De la același autor

Ultimele din categorie