8 martie 1961, ziua trecerii la Domnul a lui Gala Galaction

Preot, profesor universitar, traducător, gazetar, eseist, memorialist, părintele Grigorie Pișculescu este cunoscut în literatura română sub pseudonimul Gala Galaction.

Era ziua de 16 prier a anului 1879. Satul Dideşti din mult cântata zonă folclorică a Teleormanului tăcea molcum, ascuns în potopul de floare al copacilor, nu de mult înveşmântaţi de primăvara darnică.

Conacul cel straniu ce semăna mai mult cu o mănăstire, aflat la marginea aşezării, sub sprânceana codrului multisecular al Diliormanului, s-a umplut de lumină şi bucurie. Venise pe lume primul copil din cei şase ai familiei Nicolae Pişculescu, descendent dintr-o bogată familie de macedo-români, şi soţiei acestuia, Chiriaca Ostreanu, fiica preotului Constantin Ostreanu din Roşiorii de Vede. Progenitura acestei familii va primi numele de Grigorie care la vârsta maturității își va croi un drum în viață cu totul special. Preot, profesor universitar, traducător, gazetar, eseist, memorialist, părintele Grigorie Pișculescu este cunoscut în literatura română sub pseudonimul Gala Galaction.

Au urmat zilele şi anii prunciei cu toate bucuriile şi căutările inerente, care închid în taina lor raze de lumină şi pete de întuneric, fascinaţie şi nostalgie, dar mai ales leagănul aducerilor aminte. Părintele său trupesc, un bun gospodar, priceput, întreprinzător, practic şi energic, îl va ajuta pe tânărul Grigore să devină, la vârsta maturităţii, un om hotărât, plin de acţiune şi de o neostoită energie creatoare, pusă în slujba frumosului.

Icoana mamei sale i-a luminat sufletul toată viaţa. Era o femeie cu spirit irenic, avea o bunătate celestă şi o copleşitoare gingăşie. Mama, cu neţărmurită dragoste i l-a adus pe Dumnezeu în sufletul şi în viaţa lui. Atât de mult L-a iubit pe Dumnezeu şi L-a unit de leagănul copilăriei sale, încât la vârsta maturităţii, Gala Galaction va mărturisi că, de ar sta atent la marginea pădurii din Dideşti, ar auzi paşii Celui Preaînalt umblând prin ea. Aşadar natura şi copilăria l-au atras şi l-au robit pe scriitorul de mai târziu cu puteri de vrajă.

Bucureştiul – „minunea minunilor”

La Dideşti, coconul lui Nicolae a învăţat carte în şcoala întemeiată chiar de tatăl său în chiliile fostei mănăstiri, cu un suplinitor, teolog de formaţie, Ilie R. Popescu, un dascăl, ce-i drept, stângaci, de care va aminti mai târziu în romanul Papucii lui Mahmud. A urmat apoi şcoala de la Roşiorii de Vede, iar în iunie 1890, el va fi înscris de tatăl său la renumitul liceu bucureştean Sfântul Sava. Bucureştiul va însemna pentru tânărul oltean „minunea minunilor”. Anii de liceu au reprezentat pentru sfiosul fiu de arendaş o evoluţie neaşteptată. Grigore a devenit un june bine educat şi citit, cutezător, păstrându-şi neschimbată evlavia faţă de Biserică şi credinţa în Împăratul Cerului şi al pământului. Între timp familia sa a trecut prin dramatice întâmplări. Destoinicul gospodar din Dideşti, Nicolae, plecase la Domnul după o neaşteptată suferinţă iar credincioasa văduvă Chiriaca s-a mutat în Capitală, mai aproape de întâiul ei născut, pentru care nutrea o dragoste neţărmurită.

Viaţa de licean a lui Grigore a fost una plină de căutări. A descoperit lumea fascinantă a literaturii, dar, în acelaşi timp, a început să înnegrească multe pagini, încercând să-şi exteriorizeze noianul de simţăminte şi trăiri. Este perioada în care leagă o trainică prietenie cu Tudor Arghezi şi în care publică primele încercări literare. În vara lui 1898 Pişculescu face o excursie în binecuvântata Moldovă, alături de un alt bun amic, Nicu Cocea, pe care, mai târziu, îl va duce pe „drumul Damascului”, convertindu-l la Ortodoxie, împărtășindu-l cu dumnezeiasca Euharistie pe patul de spital, cu câteva clipe înainte de moarte. Iaşul, oraşul cu multe biserici, corul de la Catedrala Mitropolitană a lui Gavril Musicescu i-au pecetluit dorinţa de a căuta şi mai stăruitor frumuseţi ale spiritului. Un capitol cu totul special al acestei călătorii a fost vizita la mănăstirile nemţene, cu un popas deosebit la Mănăstirea Agapia.

În acelaşi an, Grigore a terminat liceul, înscriindu-se la Facultatea de Litere şi Filozofie, unde va avea profesori nume celebre ale vremii: Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iaşi şi alţii. Deşi trupeşte era prezent la cursuri, copleşit de viaţa tumultuoasă a capitalei, studentul Pişculescu a rămas sufleteşte lipit de fascinanta viaţă  monahală de la Neamţ. De aceea, după primul an de studenţie, în vacanţa de vară, se întoarce în lumea de care s-a îndrăgostit, cea a călugărilor. Revenit în Moldova, Grigore a călătorit nu numai fiziceşte prin marile mănăstiri şi schituri, ascunse de ochiul sfredelitor al pelerinului grăbit, ci a făcut adevărate pelerinaje şi prin lumea tainică a ideilor, a gândurilor, a frământărilor şi preocupărilor oamenilor ce însufleţeau aceste tărâmuri de spiritualitate şi cultură - monahii.

Între călugărie şi căsătorie

Vacanța s-a sfârșit, iar studentul bucureștean a devenit „pelerinul abter”. Înapoiat la Bucureşti, ia decizii neaşteptate pentru cei ce-l cunoşteau care-i va reda aripi către înălțimi ale spiritului. A abandonat Facultatea de Litere şi s-a înscris la Teologie, cu dorinţa expresă de a se călugări. Bănuim că de această hotărâre nu a fost străin bunul său amic I.N. Theodorescu (Tudor Arghezi), care, în iarna anului 1899, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cernica, primind numele de Iosif. Grigore se pare că a ezitat după aceea. Deşi şi-a ales numele de călugărie, Galaction, văzut, spunea el, pentru prima oară într-o inscripţie pe un perete de la Mănăstirea Neamţ, totuşi Dumnezeu a avut cu el un alt plan. S-a căsătorit după câţiva ani, a terminat Facultatea de Teologie cu o licenţă magistrală: Minunea din drumul Damascului. Dornic de învăţătură, proaspătul licenţiat a plecat la Cernăuţi pentru a-şi desăvârşi studiile. Pişculescu avea doar 30 de ani şi devenise doctor în Teologie, cu un calificativ excepţional: „eminent cu unanimitate”.

Ministrul Culturii, Spiru Haret, l-a angajat inspector bisericesc pentru eparhiile Râmnicului şi Argeşului. Această ascultare i-a oferit prilejul să umble pe căi nebătătorite, să cunoască oameni, locuri şi poveşti de viaţă impresionante, pe care apoi le-a scrijelit cu colţul inimii, înmuiate în călimara sufletului său iubitor de frumos, lăsând posterităţii opere memorabile.

Deşi s-a căsătorit, Pişculescu a purtat în taina inimii o dragoste aparte pentru lumea monahală. Ca semn al acestei iubiri neîmplinite, el va semna opera literară cu pseudonimul Galaction, iar ca prenume şi-a asociat un nume de creaţie proprie, de fapt prima parte a numelui. Aşa s-a născut Gala Galaction, nume rămas de pururi în conştiinţa literară a neamului nostru românesc.

 În anul 1922, aflat în deplină profunzime artistică, Gala Galaction a fost hirotonit, confirmându-i-se astfel şi maturitatea duhovnicească. Concomitent a debutat în lumea universitară ca profesor titular la catedra de Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chişinău, 1926-1941, fiind şi decanul acesteia timp de doi ani apoi, profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti, între anii 1941-1947, membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor din 1954.

Traducător al Sfintei Scripturi

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditaţii, conferinţe, predici. În conştiinţa Bisericii noastre dreptmăritoare, părintele Grigore Pişculescu rămâne mai ales prin contribuţia sa la traducerea Sfintei Scripturi, după textele originale ebraice şi greceşti, lucrare monumentală realizată între anii 1928-1934, alături de preotul profesor Vasile Radu.

Pe lângă această remarcabilă lucrare misionară şi culturală, Gala Galaction a lăsat posterităţii alte 20 de lucrări teologice dintre care amintim: Minunea din drumul Damascului. Argument apologetic. Teză de licenţă, Bucureşti, 1903; Scrisori teologice. Piatra din capul unghiului, Bucureşti, 1926; Meditare la rugăciunea domnească adică Tatăl nostru, Arad, 1927;  De la „mormântul gol” la porţile Damascului, în ST, an. III, 1951; Noul Testament. Traducerea Părintelui Grigorie (Gala Galaction), Bucureşti, 1927; Apoi, 17 volume cuprinzând opera sa literară. Să ne menţionăm câteva titluri  care să ne îndemne să le recitim sau să descoperim prin ele pentru prima oară farmecul scrierilor iscusitului preot condeier: Bisericuţa din Răzoare. Nuvele şi schiţe, laşi, 1914; Clopotele din mănăstirea Neamţu, Bucureşti, 1916; De la noi la Cladova, Bucureşti, 1924; Papucii lui Mahmud, Roman, Bucureşti, 1931; La răspântie de veacuri, Roman, 2 vol., Bucureşti, 1935; În grădinile Sf. Antonie, Bucureşti, 1942;  Mangalia, Bucureşti, 1947.

După o viaţă atât de tumultoasă şi plină de împliniri, la data de 8 martie 1961, părintele Grigore Pişculescu a ferit perdeaua acestui veac, după ce boala îi ţintuise trupul mai bine de cinci ani într-o stânjenitoare şi grea suferinţă. Avea 82 de ani. În același an, mai târziu cu câteva luni se stingea un alt mare scriitor  român, Mihail Sadoveanu.  Așadar  când mugurii anului 1961 se nășteau pe ramuri, un mugur al spiritualității și culturii românești se năștea întru veșnicie. Trupul neînsuflețit a fost depus după dorința sa exprimată în chinuitoarele zile ale sfârșitului în  biserica Sfântul Nicolae Tabacu, aflată chiar în fața Academiei Române, acolo unde slujise de atâtea ori dumnezeiasca Liturghie. Multe flori  și lacrimi au copleșit trupul neînsuflețit. De aici cortegiul funerar a plecat către Mănăstirea Cernica unde a avut loc slujba pogribaniei  oficiată de arhiereul Antim Nica alături de un sobor de preoți. Vlădica Antim a rostit și necrologul în care a elogiat personalitatea celui ce își începuse drumul către Veșnicie. Au mai vorbit reputatul profesor I. G. Coman, dar și șeful rabin Dr. Mozes Rozen.  După ce sicriul a fost coborât în pământul reavăn, actorul Emil Botta a citit poemul La mănăstirea Cernica, pe care prozatorul  l-a închinat celor doi stejari seculari ce vegheau cuminți țintirimul vechii chinovii. Spicuim  câteva rânduri din scrierea părintelui Pișculescu:

„... Bătrân stejar, în ziua morții mele, tu vei sta, cum stai și azi, neclintit și falnic.

Toamnă de va fi atunci sau iarnă, trunchiul tău vârtos, biruitor de veacuri, va revărsa sub cerul sur, uriașul caer negru al ramurilor tale.

Primăvară de va fi atunci sau vară, tu vei închide sub albastra tărie, cortul tău împărătesc și verde desfătat de ciripit de păsări și zefiri șăgalnici.

O, bătrâne stejar, ziua morții mele va fi zi de iarnă sau de vară, de primăvară sau de toamnă, și tu, multisecular și falnic, vei purta atunci frunza cea nouă, sau te vei dezbrăca elegiac  de frunza cea îngălbenită și trăită.

Și poate scris va fi să trec în racla mea, pe lângă veacurile împietrite în trunchiul tău. Și tu vei arunca pe fruntea-mi de ceară horbotele primăverii sau lacrimile toamnei.”

Stejarul s-a dovedit a fi ascultător la moartea condeierului. Era dantelat de muguri verzi și, înțepenit între veacuri l-a salutat pe cel care a trecut pe lângă el, urmându-și calea către Împărăția Cerurilor.

Personalitatea preotului Grigore Pişculescu este uriaşă. A ştiut în viaţa sa pământească să fie slujitor fidel la trei altare; la cel sublim şi sfânt al Bisericii, la  cel  din şcoala numit catedră, dar şi la altarul culturii româneşti. Prin moştenirea teologică şi culturală lăsată spiritualităţii româneşti Gala Galaction a împlinit o veche cugetare latină care spune: non omnis moriar.

De la același autor

Ultimele din categorie