Martiriul Brâncovenilor și locul său în istoria creștinismului românesc

În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemaţi să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul şi confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult şi pentru a săvârşi mai multe fapte ale iubirii milostive şi darnice.

Politica voievodului față de Înalta Poartă era loială și fusese clădită pe nenumărate pungi de galbeni, fapt ce-i adusese supranumele de Altîn Bei (prinţul aurului). De aceea, atunci când medicul său personal, grecul Anton Corai l-a informat că turcii i-au plănuit decapitarea, domnitorul nu i-a dat nicio crezare. Însă intrigile boierilor din țară și inconsecvența politicii otomane veșnic flămândă de aur au adus joi, 24 martie 1714, în Săptămâna Patimilor, la Bucureşti, pe capugiul Mustafa Aga, însoţit de doisprezece ciohodari înarmaţi. Acesta, însoțit de noul domn Ştefan Cantacuzino – vărul lui Constantin Brâncoveanu – i-a citit firmanul de mazilire și după arestare i-a confiscat averea, încărcând-o în 40 de care pe care le-a dus la Istanbul, împreună cu familia voievodului. Cronica lui Del Chiaro a consemnat puterea de a ierta dovedită de Constantin Brâncoveanu, care la plecare i-a spus vărului Ștefan, proaspăt căftănit: „E mai bine că domnia ţi-a fost dată ţie decât altuia, unui străin. Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine”.

În Vinerea Mare, Constantin Brâncoveanu împreună cu familia sa, însoţit de garda turcească au plecat spre Istanbul unde au ajuns după trei săptămâni de chin. Aici, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, au fost închiși în faimoasa temniţa Yedikule, fiind supuși la torturi groaznice, precum: punerea mâinilor şi picioarelor în butuci, arderea pielii cu fierul roşu, crestarea pielii capului şi presărarea rănilor cu sare, bătăi repetate și câte altele, pentru a-i forța să spună unde sunt ascunse averile din străinătate. În cele din urmă, sultanul Ahmed al III-lea, prin vizirul Gin Ali, a obţinut de la Brâncoveanu hârtia de încuviințare prin care a ridicat aurul domnitorului depus la Zecca în Veneţia. Cruzimea nu s-a oprit aici, pentru că i-au întins o cursă punându-i pe umeri „caftanul de iertare” contra unei sume fabuloase de 20.000 pungi de aur. Din păcate, aceasta a fost o înşelătorie, pentru a-i smulge noi declaraţii. La toate acestea s-au mai adăugat şi plocoanele către sultan din partea noului domn Ştefan Cantacuzino, pentru ca Brâncoveanu să nu scape cu viaţă. Pentru că nu mai aveau alt scop au stabilit executarea Brâncovenilor pe data de 15 august, ziua cinstirii Adormirii Maicii Domnului – zi mare pentru creştinii ortodocşi – şi, totodată, ziua de naştere a domnitorului, precum şi onomastica soţiei sale, doamna Marica. Cât sadism!

Tabloul descris de cronicar ne prezintă pe domnitor împreună cu copiii săi, îmbrăcaţi în haine ponosite, înlănțuiți şi cu urmele torturii pe trup, plimbaţi de la închisoarea Yedikule către Serai, unde erau aşteptaţi de suita sultanului Ahmed al III-lea, precum şi de invitaţii săi speciali – ambasadorii creștini ai marilor puteri europene Franţa, Rusia, Anglia şi Imperiul Habsburgic.

Jurisprudența otomană prevedea pentru creștinii condamnați la moarte posibilitatea de a fi grațiați de către marele muftiu dacă abjurau credinţa creştină, trecând la mahomedanism[1]. Puterea credinței Brâncovenilor o vedem și în cuvântul de îmbărbătare spus mezinului Matei, de numai 11 ani: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească, pentru a mai trăi câţiva ani pe pământ”, fiind încredinţat că a muceniciei cunună se ia prin botezul sângelui, iar de aici încolo nu mai păcătuieşti, aşa cum spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei. Apogeul jertfei martirice a fost când Matei a zis călăului: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”. Cruzimea şi sadismul decapitării trebuiau să umple cu vârf paharul Brâncoveanului. Mai întâi a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi a lui Constantin, pe urmă a lui Ştefan şi Radu, iar după o scurtă ezitare și a mezinului Matei, iar al domnului valah abia după ce va fi asistat la întreaga grozăvie.

Cronicile Bălăcenilor istorisesc că măcelul de la Ialy-Kioşc a durat doar 15 minute. Cei şase au fost puşi în genunchi, li s-a dat voie să-şi rostească o rugăciune înainte de execuţie, iar Brâncoveanu le spune fiilor săi: „Fii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele. Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”[2].

Capetele lor au fost purtate pe străzile cetăţii în vârful suliţelor – fiind atârnate pentru trei zile la poarta saraiului – iar trupurile aruncate în Bosfor. Acestea au fost pescuite apoi de creştini şi înmormântate în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, de pe insula Halki, mănăstire zidită de împăratul Ioan al II-lea Paleologul şi ajutată cu multe daruri de domnitorul Brâncoveanu.

Mult-îndurerata Doamnă Marica, după ce a asistat la martirul propriei familii, a fost scoasă din închisoare – în luna martie a anului 1715 – și exilată pentru un an în insula Kutai. În 1716 s-a întors în ţară, dar abia în anul 1720 a reușit să aducă în ţară osemintele martirilor, ajutată fiind de domnitorul Nicolae Mavrocordat și să le înmormânteze în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. De frica turcilor nu s-a scris nimic pe piatra funerară, ci doar o însemnare discretă gravată pe candela atârnată deasupra mormântului a făcut posibilă identificarea mormântului, după mai mult de două secole[3].

Este greu de înțeles atitudinea ambasadorilor Europei creștine în faţa barbariei masacrului păgân săvârșit împotriva familiei unui principe creștin, la care au asistat cu suflete împietrite[4]. Puţinele ziare europene care consemnează tragedia, precum și rapoartele diplomatice trimise din Constantinopol sunt mai preocupate de averea, decât de martiriul Altîn Beiului valah[5].

Voievodul Constantin Brâncoveanu a fost un statornic mărturisitor al credinţei creştine ortodoxe, până la jertfa sa martirică, şi un susţinător al culturii şi al artei româneşti. Profunzimea sintezei brâncoveneşti dintre credinţă şi cultură, dintre valorile artistice din Răsărit şi cele din Apus, s-a dezvoltat creativ într-un stil artistic distinct în istoria civilizaţiei româneşti şi europene, cunoscut sub numele de stilul brâncovenesc.

Întreaga lucrare pământească a voievodului Constantin Brâncoveanu a fost încununată de moartea sa martirică, iar exemplul vieţii lui închinată lui Hristos Domnul până la moarte martirică şi rugăciunile înălţate înaintea Tronului Preasfintei Treimi, de către Sfinţii Martiri Brâncoveni, constituie un izvor permanent de lumină şi înnoire pentru viaţa creştină de astăzi.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română, la 20 iunie 1992 a canonizat pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, fixându-le ca zi de prăznuire ziua de 16 august[6]. Anul acesta, 2014, a fost proclamat de către Sfântul Sinod ca an de cinstire liturgică şi de comemorare deosebită a Sfinţilor Martiri Brâncoveni – modelele noastre de credinţă puternică, de dragoste faţă de Biserica Ortodoxă şi față de poporul nostru românesc. Istoria l-a înscris pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu în rândul marilor domnitori ai neamului nostru, iar Biserica l-a trecut în rândurile sfinţilor martiri, apărători ai credinţei creştine şi ctitori de locaşuri sfinte, alături de cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi de sfetnicul Ianache Văcărescu.

Cinstirea memoriei Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu este o datorie de conştiinţă a întregului popor român. Multe evenimente majore au marcat, anul acesta, caracterul liturgic-misionar al cinstirii memoriei Sfântului Constantin Brâncoveanu: deshumarea moaştelor Sfântului Constantin Brâncoveanu, în ziua de 13 mai 2014 şi cinstirea lor prin aşezarea într-o raclă de argint aurit; organizarea, în ziua de 21 mai 2014, a procesiunii-pelerinaj cu moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu în capitală și în multe din Eparhiile Bisericii noastre.

Învăţăm din pilda Sfinţilor Martiri Brâncoveni să iubim pe Hristos şi să fim ctitori de locaşuri sfinte şi de cultură creştină, să cultivăm întrajutorarea frăţească faţă de creştinii ortodocşi şi să fim milostivi, să apărăm credinţa creştină, având în suflet iubire jertfelnică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.

În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemaţi să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul şi confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult şi pentru a săvârşi mai multe fapte ale iubirii milostive şi darnice, spre a mărturisi mai puternic iubirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat şi a ajuta Biserica în lucrarea ei pastorală şi misionară în societatea de azi. Ca părinţi, suntem datori să acordăm mai mult timp copiilor şi tinerilor, învăţându-i să cunoască tainele dreptei-credinţe, să cultive speranţa şi dragostea, libertatea de a face binele şi nu răul, spre a aduce bucurie celor din jurul lor, şi să cinstească sfinţii, eroii şi înţelepţii neamului, dascăli ai eroismului creştin, ai ajutorării semenilor şi ai apărării Bisericii lui Hristos. (Pr. dr. Ciobanu Constantin, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Iași, Protopopiatul II Iași)

 

[1]Dr. Oana Mădălina POPESCU, Mărturii despre Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin vodă, cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 7.

[2]I. LUPAȘ, Mucenicia Brâncovenilor, în „Studii Teologice. Conferințe și comunicări istorice”, vol III, Sibiu, 1941. P. 12.

[3]Dr. Stelian GOMBOȘ, Jertfa Sfinților Martiri Brâncoveni – între asumarea responsabilă a libertății umane și realitatea autentică a muceniciei creștine, în Epifania, revistă de dialog ortodox, nr. 29, iunie-august, Iași, 2014, p. 27.

[4]Jertfă creștină și sacrificiul uman în Europa medievală și premodernă, Editura Sfântul Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2014, p. 65.

[5]Despre sfârșitul martiric putem vedea în jurnalul de călătorie a lui Aubry La MOTRAYE, Voyage en Europe, Asie et Afrique (2 volume), La Haye, 1727; acesta asistase la Constantinopol la martirul Brâncovenilor. A se vedea și la Andrei PIPPIDI, Constantin Brâncoveanu, personaj al Abatelui Prevost, în SLU, vol. XVI (1970), p. 163-181.

[6]Prima încercare de canonizare a Sfinților Brâncoveni a fost în perioada interbelică, la propunerea lui Nicolae Iorga, dar venirea războiului a făcut ca acest lucru să se amâne. Chiar și în perioada regimului comunist s-a încercat de mai multe ori canonizarea sa, dar – datorită originii sale boiereşti – s-a amânat acest lucru.

Ultimele din categorie