Prima minune săvârşită în public de Mântuitorul a fost cea de la nunta din Cana Galileei (cf. Ioan 2, 1). Conform Părinţilor, Hristos este de faţă la fiecare nuntă creştină, binecuvântând noua viaţă în comuniune a cuplului. Căsătoria creştină nu este un simplu contract legal; este o relaţie în care partenerii lucrează împreună pentru mântuirea lor. De asemenea, este o icoană vie a relaţiei lui Hristos cu Biserica.

Imediat după povestirea creării omului se scrie în Cartea Facerii: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). El a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, iar Adam a zis: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Facerea 2, 23).

Dumnezeu a dat celor doi porunca să crească şi să înmulţească numărul oamenilor de pe pământ (Facerea 1, 28). La început, naşterea de prunci era principalul scop al căsătoriei. Am văzut că iniţial Israel nu avea un concept clar al vieţii de după moarte. Nemurirea consta în a lăsa urmaşi. Din acest motiv neputinţa de a face copii era considerată un blestem cumplit, iar bărbatului îi era îngăduit să aibă copii de la o concubină (Facere 16, 14).

Însă, odată cu venirea lui Hristos, perspectiva umanităţii despre viaţa pământească şi viaţa veşnică s-a schimbat radical. Domnul nostru a păşit în împărăţia morţii – sheol sau hades – pentru a-i nimici puterea. Nemaifiind ţinută captivă, omenirea s-a înălţat împreună cu Hristos pentru a participa la viaţa cea veşnică în Sfânta Treime.

Prin Învierea lui Hristos s-a născut o înţelegere înnoită a rostului căsătoriei. Nemurirea personală prin înviere a eliminat necesitatea procreării ca mijloc de supravieţuire. Din acest motiv le-a spus Domnul saducheilor: „La înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).

În Hristos este revelată adevărata natură a mariajului: căsătoria este un scop în sine însuşi. Însă, pentru a înţelege aceasta trebuie mai întâi să înţelegem natura şi scopul impulsului sexual al omului.

Am spus că firea umană posedă anumite facultăţi sau energii. Una dintre acestea este puterea erotică, puterea dorinţei sexuale. În regnul animal, această dorinţă asigură supravieţuirea speciilor. Dar, la fiinţele omeneşti, această dorinţă se află în relaţie directă cu realizarea chipului lui Dumnezeu în noi. Arhimandritul George scrie: „Dar ceea ce – mai mult decât orice altceva – dovedeşte amprenta lui Dumnezeu pe sufletul omului este puterea dorinţei (eros), din suflet şi impulsul pe care un eros sfinţit îl dă sufletului în mişcarea sa spre arhetipul său divin. Sfinţii, mai ales Maxim Mărturisitorul şi Dionisie Areopagitul, înţeleg această putere a erotismului că nu se referă doar la dorinţa sexuală a omului. Pentru a formula mai bine, nevoia sexuală este o expresie a acelei tânjiri fireşti imprimată în noi de Creatorul nostru, şi care ne conduce spre El” (The Eros of Repentance, pp. 2-3).

Astfel, conform Sfinţilor Părinţi, dorinţa noastră sexuală nu este altceva decât o manifestare a dorinţei adânci a sufletului de unire cu Dumnezeu. Cântarea Cântărilor este un poem de dragoste care a fost acceptat în canonul Scripturilor ebraice şi creştine fiindcă erosul uman reprezintă setea fundamentală a omului pentru dumnezeire. Sufletul omenesc tânjeşte să-i spună lui Dumnezeu: „Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui” (Cântarea Cântărilor 2, 16).

Când omul a căzut, energiile sale fireşti s-au corupt. Noi nu trăim sexualitatea precum a creat-o Dumnezeu, ci ca patimă care ne conduce viaţa. Ne-am obişnuit atât de mult cu această situaţie încât am ajuns să considerăm normale devierile noastre.

Patima sexuală este una din expresiile principale ale egoismului omului căzut. Sexul devine o unealtă prin care dobândim stăpânire asupra celorlalţi. Privind cu ochii poftei, ceilalţi încetează a mai fi subiecţi personali, – purtători ai chipului dumnezeiesc – şi devin obiecte ale poftelor noastre nestăpânite. Credem despre noi înşine că suntem centrul universului. Toţi ceilalţi nu există decât ca să ne îndeplinească poftele.

Este semnificant faptul că înainte de cădere, Adam şi Eva nu ştiau de goliciunea lor. „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (Facere 2, 25). Doar după păcatul lor şi-au dat seama că nu aveau haine pe ei. Ce s-a întâmplat? Ei au încetat să se mai privească unul pe celălalt cu acea curăţie a privirii cu care au fost creaţi dintru început. Celălalt a devenit obiect al dorinţei.

Impulsul nostru sexual ne-a fost dat de Dumnezeu şi este bun din fire; prin greşita întrebuinţare a dorinţei el este păcătos. Există două căi prin care energiile noastre erotice sunt sfinţite şi readuse la starea lor primară: celibatul şi căsătoria. 

Un prim scop al căsătoriei creştine este cel de a concentra energiile sexuale asupra unei singure persoane atât timp cât trăim. Nu ar trebui să ne gândim la căsătorie ca la „legalizarea” unei dorinţe care altfel este păcătoasă. Mai degrabă trebuie să înţelegem puterea pozitivă, transfiguratoare a căsătoriei.

Se zice adesea că omul nu este din fire monogam. Desigur, aceasta este o greşită întrebuinţare a termenului „fire”. Ceea ce adesea considerăm „firesc” este starea de cădere sau de sub-firesc. Într-adevăr, este dificil pentru omul căzut să fie monogam. Însă, prin Taina Sfintei Cununii, harul dumnezeiesc este dat cuplului pentru ca mariajul lor să fie neîntinat.

Este semnificativ faptul că necredincioşia este una dintre condiţiile permise de Iisus pentru divorţ:

„Ei I-au zis Lui: «Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi să o lase?». El le-a zis: «Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa. Iar Eu vă zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter»”(Matei 19, 7-9). 

Întinarea patului de nuntă distruge legătura iubirii şi astfel, căsătoria.

Cel de-al doilea scop al căsătoriei este supunerea ego-urilor celor doi soţi. Există o rânduială concretă în relaţia de căsătorie care trebuie să imite icoana relaţiei lui Dumnezeu cu lumea şi a relaţiei lui Hristos cu Biserica: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 31-32).

Supunerea reciprocă a partenerilor de căsătorie este legată în mod direct de această relaţie iconică.

Dumnezeu ar fi putut crea fiinţele umane cu un singur sex şi cu un sistem de reproducere asexuat. Însă, El a ales să facă natura umană împărţită în două sexe: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27). Diferenţa dintre bărbat şi femeie reflectă diferenţa dintre Dumnezeul cel necreat şi lumea creată. 

Bărbatul îl închipuie pe Dumnezeu, femeia reprezintă lumea. Această relaţie iconică este exprimată în căsătorie în relaţia cuviincioasă dintre soţ şi soţie. Soţul este capul gospodăriei. Familia trebuie să se raporteze la soţ şi la tată ca la Domnul:

„Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul” (Efeseni 5, 22-23).

Însă, faptul de a fi cap este o responsabilitate şi nu un privilegiu. Soţul trebuie să-şi dea viaţa pentru soţia şi familia sa precum Hristos Şi-a dat viaţa Sa pentru Biserică:

„Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte” (Efeseni 5, 25-28). 

Soţia îşi supune voia soţului, iar soţul îşi supune voia pentru binele familiei. În acest fel, egoismul ambilor parteneri este biruit. Amândoi învaţă să trăiască împreună cu şi pentru celălalt, experiind în viaţa aceasta o pregustare a veşnicei comuniuni treimice.

Trebuie să fie menţionat faptul că în privinţa relaţiilor sexuale, ambii parteneri trebuie să se supună unul altuia. Soţia are aceleaşi drepturi asupra soţului său întocmai precum acesta are asupra ei.

„Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (1 Corinteni 7, 4-5). 

Aşadar, prin Taina cununiei, energiile sexuale ale omului sunt îndrumate cum se cuvine, iar ego-ul său este nimicit prin supunere reciprocă. Făcând astfel, cuplul slujeşte ca icoană a unirii lui Hristos cu Mireasa Sa, Biserica, participând la acea unire.

Fructul natural al acestei comuniuni sfinţite, iubitoare, îl reprezintă naşterea de prunci, căci iubirea este productivă prin firea ei. Biserica nu defineşte reproducerea ca scop al căsătoriei, ci consecinţa ei firească. 

Este normal ca un cuplu să dorească să-şi împartă iubirea cu roada iubirii lor. Astfel, iubirea celor doi se depăşeşte pe sine şi devine iubire împărtăşită. Atunci, familia închipuie nu doar imaginea unirii dintre Dumnezeu şi om, ci şi unirea iubirii împărtăşite între persoanele Preasfintei Treimi.

(Clark Carlton, Credinţa. Catehism ortodox, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2010, Sibiu, pp. 191-196)