Arhim. Melchisedec Velnic: „Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui”

18 Septembrie 2013 Maria Burlă Interviu
 

Fie că ești monah sau mirean, în duhul liniștii și al rugăciunii unei mănăstiri te simți pe deplin om, fiu al lui Dumnezeu. La Putna, „Ierusalimul neamului românesc”, cum o numea Eminescu, acest simțământ pare să fie mai adânc, mai autentic și e însoțit de un îndemn, acum, la început de an bisericesc: să punem punct păcatului și început bun vieții noastre, câte zile vom avea. Despre cât de simplu e să facem acest pas, despre cum trebuie să fie relațiile dintre monahi și mireni, despre misiunea celor dintâi și despre legătura sufletească a mănăstirii cu românii din afara granițelor țării ne-a împărtășit câteva gânduri Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.

 

„De vrea omul, poate. De se silește omul, reușește”

Prea Cuvioase Părinte Stareț, spuneați cândva că iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu și I-o creăm fiecare dintre noi atunci când nu vrem să ne îndreptăm. Cum să punem început bun vieții noastre?

Iadul este într-adevăr durerea lui Dumnezeu și aceasta au spus-o toți Sfinții Părinți. Putem constata și noi acest fapt atunci când ne apropiem mai mult de El și când cunoaștem dragostea Lui cea nemărginită față de om. Când am cunoscut dragostea lui Dumnezeu față de noi oamenii, față de lumea întreagă, atunci ne dăm seama că iadul nu este altceva decât o durere pentru Dumnezeu.

Cum putem pune început bun? Foarte simplu. În primul rând, să vrem. De vrea omul, poate. De se silește omul, reușește. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus limpede: „cei ce se silesc, pun mâna pe Împărăție”, iar la majoritatea Sfinților Părinți găsim acest cuvânt: „cel care vrea să pună început bun, să se silească”. Ce trebuie pentru aceasta? În primul rând, să-ți găsești un părinte duhovnic, să te mărturisești și să pui punct păcatului. Eu am spus și spun în permanență lucrul acesta: să punem punct păcatului. Sau, cum spunea părintele nostru iubit, Arsenie Papacioc, „astăzi să fim mai buni decât ieri, mâine mai buni decât astăzi”. Cu alte cuvinte, în fiecare zi să caut să înnoiesc, să schimb ceva înlăuntrul meu, să fiu mai bun, iar dacă mă voi sili în fiecare zi, în fiecare zi voi pune început pocăinței mele.

„Să ajungi să-i vezi pe toți sfinți și sfinte în jurul tău

Sfinții Părinți spun că cel care-și cunoaște păcatele sale este mai mare decât cel care învie morții. Cum să înțelegem acest cuvânt?

Pentru urcușul nostru duhovnicesc este nevoie de smerită cugetare, care este calea cea mai scurtă către izvorul harului dumnezeiesc. Așa cum ne învață unii Sfinți Părinți, smerita cugetare este o harismă ce vine în urma smereniei. Ne smerim, ne umilim, ne defăimăm, ne osândim pe noi înșine și în urma acestor virtuți vine acest dar de la Dumnezeu. Când omul are smerită cugetare, atunci toate îi sunt bune și plăcute și acela nu cunoaște judecata lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a spus: „nu judecați și nu veți fi judecați”. Cel care a dobândit smerita cugetare, acela nu mai judecă niciodată pe nimeni și își vede păcatele sale, se vede pe sine și este mai mare decât cel care vede îngerii. Și, așa cum spunea un părinte al Patericului nostru românesc, Părintele Vichentie Mălău, ajungi „a-i vedea pe toți sfinți și sfinte în jurul tău”. Și când i-ai văzut în felul acesta, atunci te vezi pe tine mai prejos, iar cel ce se vede pe sine mai prejos decât toată zidirea, acela a dobândit mântuirea. Ei bine, să ne silim spre așa ceva.

„Cu o slujbă și-o pomană, nu suntem creștini”

Prea Cuvioase Părinte Stareț, care credeți că sunt cele mai mari piedici în calea pocăinței, pentru creștinii contemporani?

Mai întâi de toate, în calea pocăinței stă necredința. Creștinii noștri contemporani, aproape întreaga lume în care trăim, se află într-o criză a credinței sau, dacă totuși credința există, ea este doar formală, nu e vie. Sfinții Apostoli ne spun despre credință că trebuie să fie lucrătoare prin iubire. Așadar nu este suficient doar să spun că eu cred și să trec o dată pe săptămână, pe lună sau o dată pe an pe la biserică și să pun o lumânare; cum spunea cineva, cu o slujbă și-o pomană, nu suntem creștini. A fi creștin înseamnă, mai întâi de toate, a crede și a te încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a te încrede că Dumnezeu este cu tine, că El îți călăuzește pașii, că El îți arată ce să faci. Și, în al doilea rând, credința creează în interiorul nostru o stare de tensiune care nu este nimic altceva decât un dor după Dumnezeu, după unirea cu El, dar și un dor de a-L cunoaște cât mai mult și de a vorbi cu Dumnezeu.

„Dacă nu ai o credință vie, să nu te aștepți la liniște lăuntrică”

De această stare de tensiune lăuntrică avem mare nevoie în ziua de astăzi. Omul contemporan, abătându-se de la calea credinței și de la trăirea intensă a lui Dumnezeu, nu-și mai găsește rostul, scopul vieții sale. Vedem că s-au înmulțit sinuciderile, vedem tineri dezechilibrați și atâția oameni care ajung la diferite boli psihice, boli care apar ca urmare a necredinței. O credință vie, adâncă, statornică, lucrătoare este lumină, este bucurie, este pace, este bună - petrecere, este bună - viețuire, este așezare și echilibru. Dacă nu ai o astfel de credință, atunci să nu te aștepți la pace, la bucurie, la liniște lăuntrică. Nu vei putea să fii lumină și să împărtășești celor din jur daruri prea multe, - și mă refer aici la darurile lăuntrice, duhovnicești, de care e nevoie în ziua de astăzi mai mult ca oricând. Avem nevoie de oameni echilibrați, luminați, care să transmită bucuria, echilibrul și lumina lor. Dar echilibrul nu vine în sufletul omului decât dintr-o credință lucrătoare, iar între virtuțile pe care trebuie să le aibă omul echilibrat este mai întâi de toate smerenia. Nu există echilibru lăuntric fără de sfânta smerenie.

„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică”

Care credeți că este poziția firească a monahismului astăzi: cea a izolării și a rugăciunii intense, a închiderii în fața lumii, sau cea misionară, de prezență activă în societate, care implică mărturisire și luări de poziție?

Monahismul nostru trebuie să aibă o singură direcție. Este suficient numai atât: să fii monah și să trăiești ceea ce este al tău, adică să trăiești în acea tensiune lăuntrică de vorbire și de înfățișare înaintea lui Dumnezeu. Așa cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, un monah trebuie să trăiască permanent prezența lui Dumnezeu, iar această stare lăuntrică nu o avem din când în când sau numai când ne închidem și ne rugăm ori numai când facem misiune, ci trebuie să ne străduim să o avem permanent. Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui, prin faptul că el se prezintă înaintea lui Hristos purtându-i în inima sa pe toți ceilalți. Monah cu adevărat este acela care reușește să-i cuprindă în inima sa, cu dragostea sa, pe toți cei din jur, întreaga lume. Și iată, atunci, într-o astfel de inimă largă și lucrătoare, se lucrează mântuirea lui, dar și mântuirea întregii lumi; atunci se întâlnesc și omul de rugăciune, și misionarul.

Dar în ceea ce privește implicarea monahilor în problemele societății, există o anumită limită?

Dacă monahul va fi un rugător pentru întreaga lume, celelalte vor decurge de la sine. Până unde merge această implicare, nu sunt limite, ci doar atât cât el să nu ajungă să se vatăme, ci să rămână în continuare o făclie care arde și se topește pe sine ca o jertfă vie adusă lui Dumnezeu.

„Mireanul să fugă de păcatul semeției”

Sfântul Ioan Scărarul scria că „lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt monahii”. Cum să se folosească mirenii pe deplin de această lumină?

Mai întâi de toate, mireanul de astăzi să creadă și să se încreadă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar mai apoi să fugă de păcatul semeției. Acest păcat atrage după sine foarte multă închipuire și din închipuire vine păcatul cel mare al judecății. Când mireanul cârtește și judecă și pe unul, și pe altul, acela poate să vadă și sfinți, și îngeri, că tot va găsi cusur și la aceia. Deci să fie atent la aceste aspecte: să creadă adânc în Dumnezeu și să se păzească de judecată. Și dacă acestea vor fi în interiorul lui, dacă va avea o credință vie, statornică, și se va păzi de grăirea de rău, mai cu seamă, atunci se va folosi și din faptele monahilor, se va folosi din orice.

Spunea odată un monah: „Mergând spre mănăstire, m-am întâlnit cu un bețiv care s-a uitat la mine și mi-a zis: Mă disprețuiești, așa-i? Tu să nu faci ce fac eu. Mi-am spus atunci: iată un cuvânt de folos simplu pe care l-am luat de la un bețiv. Respectivul și-a dat seama că greșește”.

„Să vedem în aproapele ceea ce este bun, că de răul lui și el este sătul”

Dacă vom ști să discernem, să alegem, vom găsi cuvinte și lucruri bune și frumoase peste tot. Dar pentru aceasta e nevoie, mai întâi de toate, de echilibru lăuntric, e nevoie să fugim de judecată și să vedem în aproapele ceea ce este bun, pentru că de răul lui, de părțile sale negative - și el este sătul. De aceea, e nevoie ca în ziua de astăzi, societatea întreagă, și în mod deosebit mass media, să-și schimbe directiva: să nu amplifice și să evidențieze doar răul, ci să scoată în evidență binele și frumosul din om și din societate. Când binele și frumosul vor fi promovate, atunci și societatea va deveni mai bună și mai frumoasă. Dar atât timp cât promovăm numai ceea ce dezonorează și degradează, întreaga societate va merge într-o cădere, se va degrada și vedem prea bine că se degradează de la o zi la alta. Așadar, să punem accentul pe valori, nu pe nonvalori.

„Sunt încă în satele noastre creștini foarte buni”

Părinte Stareț, ați cunoscut și mireni care să fie lumină pentru monahi?

Slavă Domnului, sunt în Biserică și în satele noastre preoți de mir și creștini foarte buni de care îmi amintesc de multe ori cu evlavie; bunici, străbunici care și-au cunoscut sfârșitul, care au dus o viață curată, de sfințenie, întru frica lui Dumnezeu. Biserica și societatea noastră nu sunt lipsite de așa ceva. Că se împuținează și numărul lor e de la o zi la alta tot mai mic, aceasta o constatăm cu toții. Însă, atât timp cât trăim și ne mișcăm, atât timp cât în interiorul nostru există acel dor, acea tensiune lăuntrică și dorința sinceră de a ne mântui, este un semn că sunt încă mulți dintre noi, atât mireni, cât și monahi care vor să ajungă la măsura aceea a sfințeniei, a trăirii lui Dumnezeu, a cunoașterii Împărăției cerești încă de aici.

Prea Cuvioase Părinte Stareț, cum ar trebui să fie relațiile dintre monahi și mireni? Există anumite limite?

Monahul să se implice în viața de lume atât cât să nu se vatăme, iar mireanul să se folosească duhovnicește de mănăstiri atât cât să nu vatăme viața lăuntrică și buna rânduială a acestora. Dacă fiecare va ține cont de acest aspect, atunci lucrurile vor fi bune, frumoase și curate și, mai întâi de toate, credința și valorile vor prospera.

Referindu-se la viața de obște mănăstirească, Părintele Arsenie Boca spunea că cel mai greu este să faci unul din mai mulți. Sfinția voastră, ca stareț la o mănăstire precum e Putna, cum simțiți aceste cuvinte?

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a îndemnat mereu la unitate. Nu este un lucru ușor; când intervin egoismul, interesele personale, atunci unitatea este greu de îndeplinit. Dar atunci când avem ochii ațintiți asupra lui Iisus și avem cu toții un singur scop - binele comun, mântuirea, echilibrul, așezarea lăuntrică - atunci desigur că unitatea se poate realiza, se poate să faci din toți unul, cum a spus părintele.

Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc”

Vorbiți-ne, vă rog, despre legătura sufletească a Mănăstirii Putna cu românii din Republica Moldova, dar și cu cei din Bucovina de Nord. Care sunt necazurile și bucuriile lor?

După cum bine știm, Mănăstirea Putna adăpostește rămășițele pământești ale Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc. Putna e Mecca noastră a românilor, este altarul conștiinței noastre naționale, cum a spus Eminescu, este Ierusalimul neamului nostru românesc. Și atât românii din Bucovina, partea ucraineană, cât și din Basarabia și din celelalte ținuturi ale țării noastre privesc cu mult drag către acest așezământ și, în mod deosebit, către faptele vrednice ale înaintașilor. Pentru că noi nu ne întemeiem decât pe temelia înaintașilor și nu ne hrănim, nu ne tragem seva decât din rădăcina aceasta sfântă, din pământul acesta plămădit cu sângele sfinților noștri strămoși și cu truda, cu osteneala lor. Toți românii simt lucrul acesta și au nevoie să vină măcar o dată în viață să se închine la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, să fie prezenți aici, în Mănăstirea Putna.

Necazurile și bucuriile românilor din afara granițelor țării noastre sunt multe, dorul lor după patria - mamă este destul de puternic, destul de viu, iar speranțele fraților noștri sunt mari. Prezența lor la serbările Mănăstirii Putna, la 2 iulie și la 15 august, le arată dorul după patria - mamă, după ceea ce este românesc, după tradițiile și obiceiurile noastre, după slujbele noastre în limba română, după ceea ce este al nostru. Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, ca aceste relații să se întrețină și să se extindă tot mai mult. I-am invitat și îi invităm pe toți românii care vor să vină din afară; îi primim pe toți cu drag și cu inimă bună, căci Măria Sa, Ștefan, așa a fost, deschis față de toți, de aceea poporul l-a numit Părinte al său.

***

 

 

 

 

 

 

 

 

De la același autor

Ultimele din categorie