Ce să facem ca să nu mai trăim prin comparație?

Eee, să ne convertim! Să ne convertim! Copii, ăsta este păcatul cel mai mare. De aici a început, de la interpretarea greșită a lui „ca” a început tragedia noastră.

Eee, să ne convertim! Să ne convertim! Copii, ăsta este păcatul cel mai mare. De aici a început, de la interpretarea greșită a lui „ca” a început tragedia noastră. Că Dumnezeu l-a făcut pe om să fie ca Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui și dracul a venit și a zis: „Ca să fii ca Dumnezeu, trebuie să faci invers decât ți-a zis El!”. Și a comparat Eva ce a zis ispititorul cu ce a zis Dumnezeu și, gata, a apărut dezbinarea care s-a înrădăcinat în noi ca lege a păcatului. Este greu de tot. Noi avem în trupul nostru un aparat, numit creier, pe care îl folosim ca să trăim și să gândim. El e foarte complex și capabil, gata oricând să gândească altceva dar și conservator: păstrează tot ce a gândit vreodată. Acest depozit însă este folosit, de multe ori, ca să scoatem din el răspunsuri gata făcute, răspunsuri vechi la lucruri noi. Nu mai gândim, reacționăm! Când vedem ceva, reacționăm, facem ce-am învățat, ce-am „apucat”. Suntem niște apucați! Și de ce? „C-așa am apucat!” Și dacă n-am apucat de la alții, am apucat de la mine. Am apucat să spun că e rău, așa rămâne! De ce? S-a creat o impresie și s-au făcut niște sinapse, niște legături între neuroni. E ca și când ai avea o cărare într-un spațiu verde. Toată lumea o ia pe acolo, pe unde e cărarea. Dar dacă sapi bine și faci cărarea în altă parte, oamenii o iau tot pe unde a fost cărarea cealaltă, nu vor să o ia pe asta. Că, de ce? El a apucat-o pe acolo și el vrea s-o apuce tot pe acolo! Nu contează că tu ai pus trandafiri. El apucă prin trandafiri, nu ocolește nimic! Asta ne arată ceva despre felul nostru de a fi. Or, în clipa în care îmi dau seama că felul în care reacționez și gândesc și trăiesc mă face nefericit, atunci eu trebuie să iau o hotărâre, ca și când aș muri. Nu mai fac lucrul acesta. Și când îți vine să te compari cu cineva, zici: „Aoleu, mor dacă mai fac asta! Nu mai fac!”. Și ne trebuie cam 30 de zile, 40 de zile, 40 e cifra cea mai bună, că e rânduită și de Dumnezeu, ca să dispară o deprindere proastă. Ca să dezvățăm un obicei de-al nostru ne trebuie 40 de zile de muncă serioasă. Munca asta este antrenamentul pe care-l fac sportivii, este exercițiul pe care-l fac cei care au examene, este asceza pe care o practicăm noi, creștinii. Asceza creștină, spunea un Părinte, nu-i decât un antrenament de dobândire a „năravurilor” lui Dumnezeu, Care nu judecă, ci iubește, iartă, are îndelungă răbdare și pedepsește cu milă… Când mă înfurii pe cineva, să nu mai reacționez așa cum am învățat și apucat de la oameni și de la fire, ci să-mi aduc aminte că am poruncă să iert și să încep să fac așa cum zice Dumnezeu. Și asta se face cu postul, cu rugăciunea, cu dezlegările pe care le primim la Sfânta Spovedanie, cu puterile pe care le primim prin sfintele slujbe. Dacă te spovedești, dacă bei agheasmă, dacă ții post, dacă faci mătănii… nu uitați, oameni buni, mătăniile și închinăciunile sunt cele mai puternice arme pe care ni le-a dat Dumnezeu în trupul nostru. Rugăciunea nu înseamnă numai rugăciunea minții. Așa, bine zici, Doamne, uite, să-ți spun frățiore, înainte de rugăciunea minții, fă rugăciunea trupului. Stai în genunchi, nu sta într-o rână, fă mătănii, fă închinăciuni, și apoi se adună mintea în trupșorul acesta și dacă ne vin gânduri multe, înseamnă că trupul n-a intrat în ritmicitatea lui ca să ajute rugăciunea. Trupul ne ajută rugăciunea. Nu vă bazați pe sentimente la rugăciune. Ele sunt schimbătoare.

De la același autor

Ultimele din categorie