„Este necesar, mai mult ca oricând, să ne păstrăm pacea sufletului“

Fericirea a VII-a - „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5, 9)

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social. Pacea între oameni şi naţiuni izvorăşte, după învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi cu sine însuşi. De pace se bucură cei ce săvârşesc binele. Un interviu cu stareţul Mănăstirii Bogdana din judeţul Suceava, arhimandritul Iustin Dragomir, despre „făcătorii de pace“, fericiţi de Mântuitorul Hristos în Predica de pe munte.

Preacuvioase părinte stareţ, în ce context ni s-a dat această Fericire?

Se poate vorbi despre un context istoric şi de unul duhovnicesc. Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul 4, ne spune că Mântuitorul Hristos, după ce a fost botezat de Sfântul Ioan, s-a retras în pustie, unde a postit patruzeci de zile. După această perioadă, a fost ispitit de diavol, apoi a început să propovăduiască, şi primele cuvinte de învăţătură, rostite în Capernaum, au fost: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). Evanghelia ne relatează, în continuare, că „a străbătut Iisus toată Galileea“, unde învăţa şi propovăduia Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi tămăduia toată boala şi toată neputinţa în popor. Ducându-se vestea despre El, mulţime multă de popor din Galileea, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan îl urma, şi oamenii erau uimiţi de învăţătura Sa. Mântuitorul Hristos, însoţit de primii săi ucenici şi urmat de mulţime, Se suie în munte, unde începe să propovăduiască Evanghelia Sa. În acest context istoric au fost rostite cele nouă Fericiri, cu care îşi începe Mântuitorul Hristos Predica de pe munte.

Din punct de vedere duhovnicesc, există o relaţie între Decalog, ca sinteză a legii morale a Vechiului Testament, şi Fericiri, ca sinteză a legii morale a Noului Testament.

Cine sunt făcătorii de pace?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să definim, mai întâi, după învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, care este sensul duhovnicesc al cuvântului pace. Pacea este rezultatul unei întreite lucrări, care se face prin voinţa noastră liberă, prin faptele noastre bune şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, având ca temelie iubirea creştină. Mântuitorul Hristos ne spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău... Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind Legea şi Proorocii“ (Matei 22, 36-40).

Te poţi numi făcător de pace dacă iubeşti pe aproapele tău, şi aceasta nu mai puţin decât pe tine însuţi, şi dacă te arăţi cu dragoste chiar faţă de vrăjmaşi. Făcător de pace te numeşti dacă împlineşti porunca Mântuitorului Hristos: „... care între voi va  vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă“ (Matei 20, 26-27). Eşti făcător de pace dacă ai dispoziţia şi deprinderea de a sluji pe ceilalţi cu bucurie, cu smerenie, cu sinceritate şi cu devotament, fără a pretinde ceva în schimb.

Despre ce pace vorbeşte Fericirea?

Există un text în Evanghelia de la Matei, care ne poate surprinde şi chiar poate crea confuzie în mintea noastră, în care Mântuitorul Hristos afirmă: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie“ (Matei 10, 34). Evident că Mântuitorul Hristos face aici o distincţie clară între pacea pe care noi încercăm să o instituim în societate, în familie, uneori prin metode agresive, şi pacea ca semn al prezenţei Mântuitorului Hristos în sufletele noastre. Despre această pace se vorbeşte în această Fericire.

Făgăduinţa pentru această categorie de oameni este una deosebită: filiaţia. Nu avem deja acest privilegiu, toţi oamenii, de fii ai lui Dumnezeu?

Prin Taina Sfântului Botez, prin scufundarea omului în apă, în numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi şi renaşterea lui la viaţa adevărată. Odată cu aceasta, omul se spală de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele săvârşite mai înainte şi se imprimă chipul lui Hristos în el. După botez, preotul citeşte o rugăciune prin care cere lui Dumnezeu să i se dăruiască celui nou luminat prin apă şi prin duh şi pecetea darului Sfântului Duh.

Prin Sfântul Mir, cu care se unge cel botezat, se pun în lucrare puterile date omului prin botez şi este începutul unei împreună-lucrări, a noastră cu harul Sfântului Duh. După ungerea cu Sfântul Mir, cel botezat este împărtăşit şi, astfel, ne unim cu Hristos în chip tainic. În Euharistie, Hristos Se aduce jertfă Tatălui ca om şi ne deschide şi nouă calea spre Tatăl, făcându-ne astfel şi pe noi fii ai lui Dumnezeu Tatăl.

Deci, prin Taina Sfântului Botez, toţi avem acest privilegiu de a deveni fii ai lui Dumnezeu, şi depinde de noi păstrarea acestei calităţi.

„Astăzi putem împlini această Fericire dacă vom fi cu frică de Dumnezeu“

Cum putem împlini astăzi această Fericire?

Acum, în aceste vremuri, destul de tulburi, în condiţii de stres, agitaţie, stare de nervozitate, agresivitate şi violenţă, împrejurări în care niciunul dintre noi nu mai are loc, timp, îngăduinţă, bunăvoinţă şi înţelegere faţă de aproapele nostru, este necesar, mai mult ca oricând, să ne putem păstra pacea sufletului şi implicit să fim făcători de pace cu semenii noştri.

Profeţii Vechiului Testament au descris împărăţia mesianică a lui Hristos ca pe o împărăţie a păcii şi a dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 14).

Astăzi putem împlini această Fericire numai dacă vom fi cu frică de Dumnezeu, oameni credincioşi, eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni. Iubirea este o taină pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, care are la baza ei jertfa, pentru că nu există jertfă fără iubire şi iubire fără jertfă.

Care este învăţătura care se desprinde din Fericirea a şaptea?

În primul rând, vedem că Fericirile nu sunt date de Mântuitorul Hristos sub forma unor porunci sau a unui cod sistematic de morală, ci sub forma unor îndemnuri, care respectă în mod deplin libertatea şi responsabilitatea noastră, a fiecăruia. Deci avem libertatea de a fi sau a nu fi făcători de pace.

Apoi, în fiecare dintre cele nouă Fericiri găsim mai întâi învăţătura sau îndemnul, iar apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii. Şi care este răsplătirea făcătorilor de pace? Aceea de a deveni fii ai lui Dumnezeu!

Având pace în sufletele noastre, vom putea transmite pace şi celor din jurul nostru, şi împlinind poruncile evanghelice, ne vom putea considera fii ai lui Dumnezeu.

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii la împlinirea acestei Fericiri?

Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă mai întâi ce este pacea şi apoi arată cum poate cineva să facă pace: pacea nu poate fi dată altora, dacă nu este avută mai întâi de noi înşine în suflet, iar pacea are ca potrivnice ura, mânia, pizma, pomenirea răului, făţărnicia, războiul. Făcătorul de pace mai întâi luptă cu sine, ducând războiul între trup şi duh, până când ajunge la simplitate, adică partea văzută să fie aceeaşi cu cea ascunsă, şi cea ascunsă cu cea arătată, rezultând fericirea. De-abia după aceea, omul poate să unească pe cei despărţiţi şi să împace pe cei învrăjbiţi, după ce şi-a scos mânia şi ura din suflet.

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Nici eu nu aş putea crede că fără dragoste reciprocă şi fără ca să fac tot ce-i cu putinţă pentru a trăi în pace cu toţi m-aş putea socoti slujitor vrednic al lui Iisus Hristos“.

Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă importanţa de a uni ce este dezbinat şi de a-i împăca pe cei ce sunt duşmani.

Atât Sfântul Ioan Gură de Aur, cât şi Sfântul Grigorie de Nyssa consideră Fericirile trepte spre împărăţia lui Dumnezeu, etape spirituale la care omul poate ajunge printr-un efort de voinţă şi ajutat de harul lui Dumnezeu.

Citește alte articole despre: pace, fiii lui Dumnezeu, Fericiri

De la același autor

Ultimele din categorie