Părinte profesor, ce este înţelepciunea şi de ce este ea o virtute?

Înţelepciunea este una dintre cele patru virtuţi morale, cardinale sau filozifice alături de dreptate, cumpătare şi bărbăţie sau curaj. Înţelepciunea reprezintă capacitatea unei persoane de a folosi cele mai potrivite metode şi mijloace pentru atingerea celor mai bune scopuri. Chiar şi la modul general, într-un sens profan, se socoteşte o virtute deoarece se referă la o dispoziţie lăuntrică şi la nişte manifestări exterioare constante, conştiente şi liber îndreptate spre atingerea unui scop socotit bun de săvârşitor. Datorită acestor criterii, înţelepciunea este o virtute universal recunoscută, chiar dacă o mulţime de nuanţe şi elemente o deosebesc de înţelepciunea creştină. Înţelepciunea era în mare cinste şi la filozofii antici şi  în Vechiul Testament. La antici, era socotită ştiinţa ştiinţei şi a neştiinţei, adică cunoaşterea adevărului în ceea ce are el mai înalt, iar înţeleptul era idealul uman suprem. Punctul de plecare era dictonul lui Socrate „cunoaşte-te pe tine însuţi”. În V.T., înţelepciunea era un atribut dumnezeiesc (Ps.103,24), „suflul puterii lui Dumnezeu”(Înţ. lui Solomon 7,25) sau Persoana Logosului celui din veac (Pilde 8,22-23), dar şi virtute a omului mai presus de toate bogăţiile lumii, aşa cum a cerut Solomon (III Regi,11-13). În Noul Testament, Mântuitorul Hristos, care este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor.1,24), ne învaţă că această virtute, întărită de harul lui Dumnezeu, dă posibilitatea creştinului de a intra în comuniune de viaţă cu Dumnezeu, împlinind voia Lui (Rom. 12,2).

„Cel ce n-a exersat în înţelepciunea omenească nu poate ajunge nici la cea dumnezeiască”

Lactanţiu afirma că oamenii fac greşeala de a practica fie religia fără înţelepciune, fie înţelepciunea fără religie. Pentru a fi înţelept, un om trebuie să fie în mod necesar credincios?

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de înţelepciunea lumii acestea şi de înţelepciunea cea după Dumnezeu (I Cor.2,13). Şi Platon zicea despre cele două feluri de înţelepciune: „nici înţelepciunea cea adevărată să nu fie neglijată, nici cea omenească să nu ne preocupe prea mult”. Dar Apostolul neamurilor spune că înţelepciunea lumii s-a dovedit nebună înaintea lui  Dumnezeu şi deci este contrară înţelepciunii lui Dumnezeu. Înţelepciunea lumii este sădită în firea omului de Dumnezeu, adică înţelepciunea firească sau naturală, căci omul „este făcut după chipul fiinţei Sale” ( Înţ. lui Solomon 2 23). În context religios, această virtute poate căpăta valenţe remarcabile prin harul divin (I Cor. 12,8) şi din ordinea firească se poate înălţa în ordinea suprafirească, căci zice Sfântul Vasile cel Mare: „cel ce n-a exersat în înţelepciunea omenească nu poate ajunge nici la cea dumnezeiască”. Înţelepciunea fără religie poate deveni o adevărată nebunie, adică nereligioasă sau antireligioasă, iar ideologiile raţionaliste din ultimele veacuri dovedesc aceasta. Înţelepciunea întemeiată pe religie „este o culme pe care trebuie s-o cunoască orice teolog adevărat” zice Sfântul Vasile cel Mare, căci „mintea înţeleptului priveşte prin ochiul interior pe Dumnezeu Însuşi”, după cum afirmă Fericitul Augustin.

 Cum se comportă un om înţelept?

Înţelepciunea creştină tinde să se confunde cu desăvârşirea, sfinţenia. Dispoziţia lăuntrică a înţeleptului creştin este îndreptată statornic şi liber spre Dumnezeu ca Bine suprem. Înţelepciunea creştină înglobează ascultare şi respect faţă de îndrumători, efort liber asumat pentru săvârşirea dreptăţii, ştiinţă şi discernământ, comuniune cu alţi nevoitori de acelaşi fel, bucuria de a împlini poruncile lui Dumnezeu, pregustare a fericirii veşnice. Înţeleptul îşi reglează mereu comportamentul ca să nu întunece harul, să micşoreze lucrarea lui Dumnezeu în el, fapt pentru care îşi caută adevăratele limite sufleteşti şi fizice şi încearcă periodic să le depăşească. Omul înţelept se comportă cu multă chibzuinţă şi demnitate, încât umblă întotdeauna în căile Domnului (Pilde, 3,4-6), asemenea fecioarelor celor înţelepte (Matei, 25,1-13), se străduieşte „să împlinească cele cuvenite şi folositoare pentru firea sufletului său, ferindu-se şi de cele nepotrivite care i-ar vătăma sufletul şi nemurirea”, după cuvintele Sfântului Antonie cel Mare.

Înţelepciunea este un dar divin sau se dobândeşte în urma unei experienţe de viaţă?

Înţelepciunea este şi un dar al lui Dumnezeu (III Regi,3,1-13) şi punerea în lucrare a acestui dar prin efort propriu şi prin experienţa vieţii, prin împlinirea poruncilor (Ps.118,98). După Botez, harul dumnezeiesc, sălăşluirea lui Hristos Domnul şi pecetluirea cu Duh Sfânt, crează în cel născut din apă şi din duh (Ioan 3,5) acea sinergie sau împreună-lucrare a omului cu harul divin, precum conlucrează ochiul cu lumina pentru a vedea, după analogia  Sfântului Maxim Mărturisitorul. Creştinul înţelept este împodobit şi cu smerenie şi de aceea atribuie faptele pe care el le înfăptuieşte, depunând toată osteneala şi nevoinţa, harului lui Dumnezeu: „nu eu, ci harul lui Dumnezeu Care este în mine” (I Cor. 15,10). Nevoinţa măsurată personal rămâne un mijloc indispensabil lucrării bogate a harului, dar să nu uităm nici că revelaţia se bazează pe bunăvoinţa lui Dumnezeu de a dărui fiecăruia o măsură a cunoaşterii Sale. Spre deosebire de ştiinţa profană, „cercetarea” creştină, asceza, nu duce automat, mecanic, la rezultate prin ea însăşi, chiar dacă iubirea şi disponibilitatea lui Dumnezeu de a se lăsa descoperit sunt garantate. Dumnezeu se dăruieşte celor care I se dăruiesc după regulile dăruirii de sine, reguli cuprinse în dogmatica şi spiritualitatea ortodoxă.

„Înţelepciunea nu este de folos dacă nu este însoţită de blândeţe”

În filosofia antică, înţelepciunea era considerată o virtute primordială, ce cuprindea şi autocunoaşterea. Care este raportul dintre înţelepciunea creştină şi înţelepciunea filozofilor?

Sunt două deosebiri între înţelepciunea lumească, indiferent că se inspiră sau păstrează noţiuni teiste ori le contestă, şi înţelepciunea dumnezeiască. În primul rând, înţelepciunea omenească caută să sesizeze legi, legităţi constante, rânduieli obiective, pe care să le folosească în dobândirea împlinirii sau fericirii proprii, considerând că orice entitate divină, umană, animală, vegetală sau minerală trebuie să i se supună, global sau microscopic. Nimic nu scapă criticii, îndoielii, experimentului, negocierii, nici chiar după descoperirea legii relativităţii sau a fizicii cuantice, care consacră importanţa subiectului sau a persoanei, în angrenajul cosmosului. În al doilea rând, înţelepciunea lumească poate cuprinde numai partea raţională a omului, chiar şi conştiinţa, acest senzor intern complex, cu sinapse în toată fiinţa noastră psiho-fizică, limitându-se doar la raţiune. Evident că cele două deosebiri se condiţionează şi susţin reciproc şi ne explicăm de unde progresul ştiinţific şi regresul moral. De-a lungul istoriei Bisericii, cele două feluri de înţelepciune au fost aşezate fie în poziţie conflictuală, fie în relaţie de pace. Sfântul Vasile cel Mare aşează punţi de legătură între ele, ca apoi mulţi Sfinţi Părinţi să vadă în înţelepciunea omenească o treaptă inferioară, dar în acelaşi timp necesară pentru dobândirea înţelepciunii dumnezeieşti. Tot secretul stă în „capacitatea înţelepciunii omeneşti de a accepta înţelepciunea dumnezeiască şi de a se modela după aceasta, dispreţuind cunoaşterea celor zadarnice şi mutând admiraţia ei asupra adevărului” (Sf. Vasile cel Mare).

Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să fim „înţelepţi ca serpii şi nevinovaţi ca porumbeii". Cum căutăm înţelepciunea, ţinând cont de acest îndemn?

În Sfânta Scriptură, şarpele este simbolul înţelepciunii. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest cuvânt spune că şarpele este simbol al înţelepciunii, „deoarece atunci când este în primejdia de a fi ucis, îţi fereşte ce are mai scump, adică capul, chiar dacă trupul i-ar fi tăiat sau strivit. La fel şi omul înţelept trebuie să ţină la ceea ce el are mai scump, adică credinţa sa, sau la capul acestei credinţe care este Hristos”. La rândul său, Teofilact al Bulgariei zice: „precum şarpele strâmtorând-se şi trecând prin gaura cea strâmtă se dezbracă de pielea cea veche, aşa şi noi, pe calea ce strâmtă călătorind, ne dezbrăcăm de omul cel vechi”. Ambii tălmăcitori mai spun că şarpele atunci când este în pericol devine vătămător, dar la îmaginea şarpelui ca înţelepciune, Mântuitorul adaugă imediat imaginea porumbelului ca blândeţe, căci „înţelepciunea nu este de folos dacă nu se adaugă blândeţea”.

Cum se păcătuieşte împotriva acestei virtuţi?

Împotriva acestei virtuţi necesare conduitei morale, dar şi necesare mântuirii, se păcătuieşte în diferite moduri. În primul rând prin neştiinţă, uitare sau nepăsare (nesimţire sau negrijă, după expresia Părintelui Arsenie Boca), aşezate de Sfinţii Părinţi la rădăcina tuturor păcatelor, la care Sf. Antonie adaugă părerea. Diavolul câştigă de multe ori lupta din cauza ignoranţei noastre, a superficialităţii şi neseriozităţii care ne împiedică să învăţăm din experienţa sfinţilor, precum şi din propria noastră experienţă, dar şi din cauza stării de letargie sufletească mascată sau nu de programul activităţilor zilnice lumeşti şi a lipsei de statornicie în preocupările duhovniceşti. La aceastea se adaugă nechibzuinţa, lipsa de prevedere, asemenea fecioarelor celor neînţelepte (Matei 25,1-13), pripirea în luarea deciziilor importate, asemenea bogatului neînţelept, căruia i s-a spus: „Nebune, în această noapte vor lua de la tine sufletul tău” (Luca,12,20), prin nestatornicie, prin pervertire şi prin toate păcatele prin care se întunecă mintea omului. Ca leacuri contra acestor manifestări, Sfântul Pavel îndeamnă: „umblaţi cu înţelepciune...” (Col.4,6) sau „umblaţi ca fii ai luminii” (Ef.5,8).

Care este, în ultima instanţă, scopul înţelepciunii?

Fiind facultatea de a judeca şi de a chibzui a creştinului, de a se purta astfel în viaţă încât să nu supere prin gânduri, vorbe sau fapte nici pe semeni nici pe Dumnezeu, înseamnă că ea este acea lumină care luminează viaţa omului spre „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1,9). În acelaşi timp, fiind virtutea călăuzirii cinstite şi pricepute a vieţii, înţelepciunea umană este cârma ce ne conduce pe cale spre cel ce a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Fiind o virtute naturală care poate fi întărită de harul divin, ce corespunde atributului divin al atotînţelepciunii, omul are datoria sfântă, de a participa şi de a se împărtăşi din acest acest atribut prin strădania şi necesitatea de a cunoaşte şi a lucra totul în chipul cel mai desăvârşit (Pr. Prof. D. Stăniloae).