O minune a Maicii Domnului

Însă sfinţii Îngeri n-au suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas spânzurate la pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit aceasta plângea tânguindu-se cu amar.
 
În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica sa cea cu totul Prea Curată, la viaţa cea cerească şi prea fericită, ca să împărăţească cu dânsul veşnic, după cum i se cuvenea, a poruncit ca să se adune Apostolii – din toată lumea de pe unde se aflau risipiţi, propovăduind cuvântul cel spre mântuire – în satul Ghetsimani, unde era Prea Sfânta, ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiască voie şi chemare, i-au răpit norii, şi s-au aflat toţi într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care văzându-i pe dânşii s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat vremea ca să se ducă să se veselească împreună cu fiul ei şi Stăpânul. Şi după ce a grăit câte a avut de grăit, sfătuindu-i şi învăţându-i  i-a mângâiat, după cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, aşezându-se cu trupul ei cel cu totul prea slăvit şi cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe dânşii, şi şi-a dat prea sfântul ei suflet în mâinile cele prea curate ale veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii au luat prea sfântul acela pat şi mergând cu bună rânduială şi evlavie, cântau într-un glas cântarea cea de ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau pe Doamna lor şi Împărăteasa, şi cântau nevăzut, şi o lăudau minunat cu glasuri prea dulci, care însă se auzeau în văzduh.
Iar cei zavistnici şi necredincioşi, arătând ca întotdeauna urâciunea pe care au avut-o către Domnul şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor să-l arunce la pământ şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc. Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii aceia, căci apropiindu-se s-au orbit toţi. Iar unul dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare, nepriceputul, de a apuca sfinţitul acela pat vrând să-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii Îngeri n-au suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas spânzurate la pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit aceasta plângea tânguindu-se cu amar.
Deci Petru, ca un urmaş al Învăţătorului său, s-a milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia, şi apropiindu-se i-a zis lui: „Crede din toată inima ta cum că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu. Carele s-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale”. Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: „Cred, Doamna mea, şi mărturisesc că, cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut pe Stăpânul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui”. Atunci Sfinţitul Petru i-a apropiat mâinile cele tăiate, şi punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricoşată minune!) s-au lipit mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Prea Curata Stăpână.
Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor şi au crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: „apropiaţi-vă şi voi cu ochii voştri de haina ei şi ca o Maică a milei se va milostivi ca să vă vindece”. Deci, după ce au făcut aşa, şi ei au văzut. 
(Extras Din minunile Maicii Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2013)

De la același autor

Ultimele din categorie