„A venit odată acasă la mine, în vizită, fratele meu, părintele Varlaam, și mi-a zis:

‒ Mergem să ne închinăm la Sfântul Nectarie în Eghina?

‒ Cine este acest sfânt? Nu-l cunosc.

În vremea aceea nu era foarte cunoscut, pentru că nu era recunoscut în mod oficial de către Patriarhia Ecumenică. Se întâmpla în anul 1952. Am mers la mănăstire și ne-am uimit de minunile ce auzeam că se întâmplă. Atunci trăia și ultima ucenică a Sfântului Nectarie, monahia Nectaria.

Pe 8 septembrie 1965, am căzut din neatenție de la înălțime și m-am lovit la brațul stâng. Am mers la spital pentru două zile. Atunci îl rugam pe Sfântul Pantelimon să mă ajute. Duminică seara mi‑a spus doctorul universitar că a doua zi, luni, mă va opera, pentru că braţul îmi era fracturat. În acea seară m-am rugat și am simțit foarte intens harul Sfântului Pantelimon și al Sfântului Nectarie. Spuneam: «Sfinte Pantelimon și Sfinte Nectarie, să-i luminați pe doctori să reușească intervenția chirurgicală». În acest fel mă sfătuise o asistentă credincioasă. În noaptea respectivă, pe la ora 2.00-3.00, aud pe cineva că bate la ușa salonului meu. Eu dormeam împreună cu un alt bolnav. Am auzit pașii Sfântului Nectarie. Însă nu-l vedeam cu ochii mei trupești. A venit aproape de mine și mi-a zis: «Ilie, nu văd cauza pentru care vrei să te operezi». Am deschis ochii și nu am văzut nimic. Nici că ușa se deschisese, nici că a venit lângă mine. Atunci mi-am spus în sinea mea: «M-am rugat Sfântului Pantelimon care a fost doctor. Nu a fost un purtător de rasă, în timp ce acesta ce l-am văzut acuma purta rasă și cruce pe piept, cu culion și barbă căruntă. Aaa, seamănă cu icoana Sfântului Nectarie ce o am în salonul meu, icoană ce am luat-o de la mănăstirea sa, în 1952».

În ziua următoare m-au dus să mă opereze, dar injecțiile pentru anestezie nu își făceau efectul. Când m-au legat și doctorul își punea mănușile pentru a mă opera, în acel moment am înțeles că mâna mea era sănătoasă. Minunea se săvârșise deasupra patului de operație, înainte ca doctorul să înceapă operația. Atunci i-am spus medicului:

‒ Domnule profesor, așteptați puțin. Cred în știința dumneavoastră, dar cred și într-o știință mai înaltă care se numește Biserica și acolo sunt Dumnezeu și sfinții care fac minuni. Eu de ieri seară m-am rugat la doi Sfinți, Pantelimon și Nectarie, și aceștia mi-au spus că nu este nevoie să mă operez. Vă rog să mă lăsați să merg acasă. Și când veți găsi timp, să mergeți în Eghina să vă închinați la Sfântul Nectarie și să vedeți acolo câte minuni face în fiecare zi. Iar când va fi nevoie să operați, să-l invocați în rugăciunea voastră pentru a vă ajuta.

Doctorul însă era necredincios și nu a dat importanță vorbelor acelea. Atunci unul dintre ucenicii marelui profesor a spus:

‒ Domnule profesor, niciodată nu s-a întâmplat un astfel de lucru. Să vină cineva bolnav să se opereze și să plece neoperat.

Un alt ucenic, care mă adusese în sala de operație, mi-a spus:

‒ Trebuie să te operezi pentru că la radiografie mâna ta arăta că a fost ruptă.

I-am spus:

‒ Aveți și voi necredința profesorului vostru? Să credeți că se întâmplă minuni. Minunea aceasta s-a întâmplat pe patul de operație, înainte ca doctorul să-și înceapă treaba sa.

După trei zile a venit profesorul doctor și mi-a spus să merg să scot o radiografie. I-am spus:

‒ M-a vindecat Sfântul Nectarie, nu mă mai doare deloc.

‒ Nu, te doare și nu vrei să recunoști. Mergem la radiologie ca să vezi că mâna ta este ruptă și trebuie să o operăm.

‒ Să mergem, dar eu nu vreau să văd radiografia. Dacă o văd înseamnă că nu cred minunii Sfântului Nectarie.

Au ieșit radiografiile și fractură nu exista. Doctorii s-au mirat. Doar unul, al doilea în grad, a spus:

‒ Ai un sfânt care te ajută și finalmente ai scăpat de operație.

După șase zile am ieșit din spital cel mai sănătos posibil. Mulțumesc Domnului și sfinților Lui. Îi iubesc și îi chem în rugăciunile mele pe toți sfinții. Multora dintre ei le citesc chiar în camera mea paraclisele: către Sfântul Gheorghe, către Sfânta Anastasia Romana, către Sfântul Nectarie, către Sfinții Arhangheli și alții”.

Minune relatată de monahul Iosif Grigoriatul (1915-2008)