Pe durata jumătăţii de veac în care Sfântul Nicolae a liturghisit fără întrerupere (deoarece nu s-a îmbolnăvit niciodată), se mai întâmpla câteodată să nu aibă prescuri. Deşi nu avea, găsea uşor la brutăriile din jur sau îi aduceau creştinii aproape întotdeauna. Aşa că, până la urmă, totdeauna avea prescuri.

Într-o zi, Utrenia avansase binişor, dar prescură nu se găsea nicăieri. A trimis două femei din obştea lui să meargă pe la brutării, pe la văduvele pe care le ştia că întotdeauna aveau pres­curi, s-a uitat atent în dulapurile din Sfântul Altar, dacă nu cumva celălalt preot a lăsat pe undeva vreo pres­cură, dar nimic! După un şir neîntrerupt de Liturghii, să se facă acum întrerupere!... S-a mâhnit până la la­crimi... Când deodată îl văd că iese între Sfintele Uşi, ţinând o prescură cu totul proaspătă. Prescura aceas­ta o găsise pe... Sfânta Masă!

Emoţionat de bucurie, ne spuse: „Priviţi, fiilor, ce semn mi-a dat Dumnezeu!”. Toate minunile le numea „semne”. Nu intra în profun­zimea acestor fenomene, ci le considera fireşti ‒ eu nu ştiu cum să caracterizez aşa ceva ‒, şi aceasta deoa­rece avea o credinţă puternică şi mare. Nu le comenta mult, ca să nu se scoată în evidenţă pe sine însuşi. Aşa cum vedem în Vieţile Sfinţilor, că Îngerul Domnului îi slujea pe pustnici în pustie, prin descoperiri şi ajutor mai presus de fire, unele ca acestea le vedem şi la Părintele Nicolae.

Oare un înger nu putea să-l slu­jească şi pe cel care trăia în lume, dar în afara ei, pe lucrătorul cel curat al Domnului, pe pustnicul pe care nu arareori ziarele îl menţionau prin articole de genul celui intitulat: „Pustnici în Atena” şi îl lăudau pentru aleasa sa evlavie şi virtute?

„Toate sunt cu putinţă celui care crede!”

(Monahia Maria, Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriţi, Editura Evanghelismos, pp. 57-58)